• Mihai Gîndu

Meshes of the Afternoon (Maya Deren, Alexander Hammid, 1943)

O călătorie fascinantă în universul interior al personajului, dar şi una a aventurii în oniric, care a rămas în istoria cinematografiei.


recenzie de film Meshes of the Afternoon

Probabil unul dintre cele mai cunoscute scurtmetraje ale tuturor timpurilor, Meshes of the Afternoon, în regia Mayei Deren şi a lui Alexander Hamid, pe o muzică extrem de potrivită a lui Teiji Ito, ne oferă o călătorie într-un gen care astăzi ar fi numit day-dreaming, jumătate halucinatorie (suprarealistă), jumătate iniţiatică.


O floare este lăsată pe asfalt, apoi luată de jos. Simbolul naturii în contrapondere cu civilizaţia.

O cheie în cădere. Apoi femeia intră într-o încăpere cu iz de modă veche.

Unghiurile de filmare sunt abrupte, ai permanent impresia de vis, dar un oniric, paradoxal, controlat.

Femeia aleargă în căutarea unei siluete cu o faţă în care, în locul aspectului normal, se poate vedea o oglindă.

Dacă vreţi, e un fel de replică suprarealistă (şi feminină) a personajului ce întruchipa Moartea în filmul lui Ingmar Bergman Det Sjunde Inseglet (1957).

Urcatul treptelor, care apare de mai multe ori, simbolizează drumul omului către autocunoaştere şi perfecţionare, evoluţia sa ca individ, dar şi ca specie.

Pe urmă, cuţitul ca simbol al armei, căderea în gol.

Traseul sinusoidal al eroinei acestei mici bijuterii alb-negru este asemănător vieţii: are un parcurs oarecum determinat, cu toate acestea nu ştii cu siguranţă niciodată unde te va purta.

Femeia îşi urmăreşte dublura, în fapt dublurile (erau două personaje care arătau identic), apoi scoate cheia – toate răspunsurile sunt în noi înşine, numai că nu avem acces total la ele, pare a spune Maya Deren.

Scurtmetrajul Mayei Deren este în primul rând un joc al simbolurilor, şi abia apoi cavalcadă a imaginilor suprarealiste. Cadrele sale au un înţeles, trebuie decriptate – ceea ce nu se face foarte greu, dar necesită totuşi atenţie.

Când oglinda se sparge, şi viaţa ia sfârşit, dar nu ştim cu certitudine dacă a fost un sfârşit firesc, anunţat - doar că a fost privit prin prisma unui ochi ce transcende realul -, sau a fost unul forţat, determinat de lovitura simbolică aplicată cu cuţitul de eroină, în final. Poate, totuşi, mai degrabă a doua variantă, deşi spectatorul e liber să interpreteze.


O călătorie fascinantă în universul interior al personajului, dar şi una a aventurii în oniric, care a rămas în istoria cinematografiei, deşi durează doar 14 minute.