• Mihai Gîndu

Mank (David Fincher, 2020)

Un film care îşi propune reconstituirea unei legende, anii demult apuşi ai Hollywood-ului, şi culisele creării unui film care a făcut istorie.


recenzie de film Mank, David Fincher

Filmul Mank, reconstituirea creării celebrei pelicule Citizen Kane, începe prin a informa asupra faptului că ”în 1940, la doar 24 de ani, Orson Welles a fost atras de Hollywood cu un contract în care i se dădea autonomie creativă totală, fiind liber să facă orice film, cu orice subiect, cu orice colaborator îşi dorea...”.

Acum, când cunoaştem rezultatul, ni se poate părea ceva firesc.

Ştiute fiind însă complicaţiile care pot apărea la semnarea unui contract, aceasta în principal din cauza sumelor fabuloase de bani pe care niciun studio sau producător nu vrea să le piardă, dar toţi vor să le câştige, este ceva demn de remarcat.

Iar dacă aducem în discuţie ce i s-a întâmplat lui Alfred Hitchcock, un alt nume uriaş, la turnarea filmului Psycho, poate unul dintre cele mai cunoscute şi mai valoroase filme horror din toate timpurile, ne dăm seama că e ceva uluitor. Conform unor surse preluate, ”cei de la Paramount s-au împotrivit atât de mult ideii ca Hitchcock să facă Psycho încât au fost de acord să distribuie filmul numai după ce Hitchcock s-a oferit să finanțeze producția și să renunțe la onorariul lui de 250.000 de dolari. Regizorul a luat 60% din încasări”.

Astăzi, ne apare doar ca o glumă bună (sau, mai curând, proastă), dar gândiţi-vă atunci...


Filmul actual, cu un scenariu semnat de Jack Fincher, iar regia aparţinându-i lui David Fincher, se concentrează pe redarea figurii lui Herman J. Mankiewicz, cel care a scris scenariul la Citizen Kane.

De la început ne dăm seama că decorurile şi muzica filmului, realizat în alb-negru, sunt la înălţime, ceea ce reprezintă un câştig real pentru pelicula ce se doreşte a fi, indubitabil, şi un tribut adus epocii de început a Hollywood-ului.

Alcoolic şi recurgând adesea la remarci dacă nu cinice, măcar caustice, Herman J. Mankiewicz (Mank) este un personaj aparte, pe umerii căruia apăsa însă o responsabilitate uriaşă.

(Nu ştiu dacă a rostit şi în realitate cuvintele: ”Vrăjitorul din Oz va ruina studiourile”...).

Alcătuit din mai multe secvenţe, în ordine relativ aleatorie, filmul lui Fincher reconstituie cu o bună doză de sarcasm atmosfera hollywoodiană a acelor vremuri, trecând rapid de la lucrurile serioase la o viziune de-a dreptul satirică.

Personal, aş fi preferat ceva mai boem, mai nostalgic, dar sunt destul de conştient că Hollywood-ul nu a fost niciodată aşa ceva. (Scena dintre Mankiewicz şi Marion Davies – Amanda Seyfried – întruneşte însă aceste calităţi)

Cel puţin în prima sa parte, Mank e un film mai mult decât vizionabil, dar nu e un film mare. După cum şi rolul lui Gary Oldman (pe care chiar îl apreciez) e foarte bun, dar nu unul care să facă istorie.