• Mihai Gîndu

Lost Highway (David Lynch, 1997)

Atmosfera halucinantă, muzica de calitate, scenariul bizar, originalitatea fac din Lost Highway o peliculă ce trebuie neapărat văzută, mai ales de fanii lui David Lynch şi ai muzicii rock.


Iată câteva dintre principalele motive pentru care m-am hotărât să văd Lost Highway (1997), tradus, la noi, ”Metamorfoze”. (Un altul, deloc neglijabil, ar putea fi sex-appeal-ul Patriciei Arquette... sau muzica semnată de Angelo Badalamenti).

O maşină gonind pe autostradă. O muzică hipnotică. Anunţarea unei crime. O femeie fatală. Un club de jazz.

Sunt primele ”ingrediente” ale ceea ce mi se pare, de departe, unul dintre cele mai criptice filme regizate de creatorul Twin Peaks. Într-o ipotetică ”trilogie a absurdului” (numită doar de mine aşa) ar mai figura, cu certitudine, Mulholland Drive şi Inland Empire. Nu ştiu care ar merita cel mai mult atributul de inextricabil, dar Lost Highway pare a avea un element (transformarea, la un moment dat, la propriu, a unui personaj într-un altul) care te asigură că nu vei putea înţelege filmul în totalitate.

După cum am scris şi în Impresii despre David Lynch, pe mine mă entuziasmează acest gen de cinematografie nu pentru că i-aş fi cuprins toate înţelesurile (s-ar putea ca niciun cinefil să nu o fi făcut), ci pentru că se vede că a fost făcut de un maestru.

Şi, în plus, ”drogul” cinematografic propus de unul dintre monştrii sacri ai cinema-ului contemporan este unul pe deplin... legal.

Ambianţa stranie şi erotismul contribuie din plin la crearea unei tensiuni care se acumulează, încet, în spectator, şi care îl va urmări pe parcursul celor peste două ore de rulare.

Pe nesimţite, regizorul introduce toate elementele unui veritabil thriller (spaimă, ţipete, anticipare a unui eveniment rău, ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, în cele din urmă crimă), însă un thriller ieşit din tipare (marcă înregistrată Lynch, am spune).

Straniul personaj întâlnit de Fred Madison la o petrecere, ce va reapărea pe parcurs, pare a avea puteri malefice nelimitate – în fapt, ar putea fi chiar o înfăţişare a diavolului.

Iar tânărul Fred (dacă ar fi să glumim puţin, am spune că Bill Pullman chiar seamănă un pic cu Kyle MacLachlan în rolul Dale Cooper, mai ales dacă luăm în calcul frizura) pare a fi prins într-o pânză de păianjen din care nu mai poate ieşi, în egală măsură neputând să înţeleagă ce i se întâmplă, mai ales de când lucrurile iau o întorsătură sinistră.

(Ca un fapt inedit, îl puteţi revedea pe cunoscutul rocker – şi actor - Henry Rollins în rolul unui gardian).

Uneori, Lynch găseşte loc şi pentru o mică doză de umor negru (ca în cazul unei replici schimbate de gardieni sau al scenei cu urmărirea de maşini şi în special cu dialogul care are loc după aceea), dar asta este secundar în film.

Pete, un personaj care intră în scenă cam pe la jumătatea filmului, are aceleaşi amintiri ca Fred, cunoaşte o femeie (Alice) care arată ca Renée, totul e fascinant, dar... nu se poate închega ceva care să îndeplinească toate criteriile logicii.

Fiindcă extravagantul cineast american nici nu-şi propune asta.

Cred că a încercat doar să jongleze cu sentimentul de culpabilitate, cel de dorinţă, cel de traumă al personajelor sale, ba chiar cu dedublarea acestora într-un mod aparte, menit să nu-l uiţi multă vreme.

Şi asta i-a ieşit pe deplin.

Aş zice că, cinematografic vorbind, e o jonglerie făcută de un artist cu zeci de ani de experienţă, şi de aceea nu îi tremură mâinile, chiar dacă rezultatul te va deruta.

Cine e, de fapt, Pete, personajul care apare într-un fel de intermezzo în care preia o parte din rolul lui Fred? La fel de greu de spus pe cât ar fi să explicăm ce reprezintă siluetele unor iepuri cu statură umană care apar pe neaşteptate în Inland Empire.

Fără a fi neapărat unul dintre filmele majore ale lui Lynch, este o experienţă cinematografică unică, ce nu ar trebui ratată de fanii cineastului american – şi care în mod sigur nu merita eşecul de box-office de care a avut parte. (După cum este de necrezut că David Lynch, deşi nominalizat în trei rânduri, nu a câştigat niciodată Oscarul pentru cel mai bun regizor).

Atmosfera halucinantă, muzica de calitate (împătimiţii rock-ului pot găsi în coloana sonoră piese de Rammstein, Nine Inch Nails şi Smashing Pumpkins), scenariul bizar, originalitatea fac din Lost Highway o peliculă ce trebuie văzută.

Iar, la sfârşit, vei avea o singură certitudine: Dick Laurent este mort.

Sperăm că nu şi viitorul cinematografiei.

Regie:

David Lynch

Scenariu:

David Lynch, Barry Gifford

Actori:

Bill Pullman, Patricia Arquette, John Roselius

Citește mai mult:

Articol: Impresii despre David Lynch
Blue Velvet (David Lynch, 1986)
The Elephant Man (David Lynch, 1980)
On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro