• Mihai Gîndu

Les trois couronnes du matelot (Raoul Ruiz, 1983)

Un film despre ”lumea de dincolo”, într-un decor misterios, aproape halucinant, al secretelor mării şi al tenebrelor, cu două personaje principale antagonice.

recenzie film Three Crowns of the Sailor

Încă din debut, Three Crowns of the Sailor (O: Les trois couronnes du matelot), regizat de cineastul chilian Raoul Ruiz, introduce spectatorul într-un decor misterios, aproape halucinant, al secretelor mării şi al tenebrelor.

Muzica, semnată de Jorge Arriagada, este excelent aleasă şi completează atmosfera care te face să întrezăreşti desfăşurarea unei poveşti lugubre.


Un student (Tadeusz) îşi ucide mentorul, dar încă din primele momente ale confesiunii mărturiseşte că nu s-a ales aproape cu nimic în urma crimei. Propulsat de propria atitudine într-un adevărat labirint al destinului, într-o rătăcire ambiguă în căutarea descifrării sensurilor gestului său şi ale urmărilor acestuia, tânărul student scapă el însuşi de la moarte după ce un glonţ îl ocoleşte. Doar pentru a da faţă în faţă cu un marinar alcoolic (interpretat excelent de Jean-Bernard Guillard).

Cei doi se chestionează reciproc asupra încrederii pe care ar trebui să şi-o acorde, fiind practic necunoscuţi unul faţă de celălalt. În acelaşi timp, înţelegi că Ruiz a pus în scenă această întâlnire ca pe una fatidică, inevitabilă. (Oare ne decidem singuri viitorul sau acesta este scris demult undeva în stele? Pare a fi o întrebare pe care şi-o pune – şi o transmite mai departe – cineastul chilian).

Studentul se declară ateu, dar marinarul insistă în a-i face cunoscută o poveste despre lumea ”de dincolo” (fabulos cadrul în care camera se opreşte pe decorurile grandioase ale unui interior de lux, în timp ce marinarul beat, prost îmbrăcat - dar, poate, superior ca spirit - clamează a şti mai multe decât alţii despre această lume).

Povestea pe care i-o spune ne introduce într-o altă atmosferă şi începe în Valparaiso. În port, marinarul îşi căuta zilnic de lucru, dar fără speranţă. Acolo, are o întâlnire (ce pare de asemenea fatidică) cu un personaj bizar şi pitoresc, poreclit ”Orbul” – care, însă, va dispărea curând din peisaj.

Personajele imaginate de Ruiz par pierdute într-un labirint al destinului, în care, uneori, istoriile se repetă (”Suntem toţi la fel”, îi spune un alt marinar celui plecat din Valparaiso). Toţi ne naştem, ne maturizăm, iubim, suferim şi, în cele din urmă, murim. Diferite sunt doar personalităţile fiecăruia.

Oscilând între imaginar şi realitate brută, pelicula lui Ruiz spune o poveste captivantă, trăită, emoţionantă.

Remarcabilă şi scena din camera unei fete alese de marinar, cu o muzică aparte şi zeci de păpuşi suspendate ce dau impresia de cadru suprarealist. Dialogul bizar dintre cei doi, pe acest fundal în care apare şi un sicriu (fata pare a aparţine altei lumi), va face din întreaga scenă o piesă de rezistenţă a filmului.


Periplul prin lume al matelotului pare un fel de călătorie iniţiatică, la capătul căreia va afla că totul pe lume este trecător, doar schimbările pe care le faci în suflet vor dăinui.

Poate că întreaga istorisire ar fi avut un mai mare efect asupra spectatorului dacă ar fi fost mai concentrată – rămâi la un moment dat cu impresia că a fost prelungită inutil, dar este totuşi un neajuns care poate fi trecut cu vederea având în vedere ingeniozitatea scenariului şi problemele pe care le ridică.

Aş spune că, în mare parte, sunt descrise aventurile parţial terestre, parţial suprarealiste ale unui erou în esenţă romantic (voit antagonic cu studentul ucigaş, rece şi cinic), iar totul este făcut convingător, cu măiestrie regizorală.<