• Mihai Gîndu

Labyrinth of Cinema (Nobuhiko Ôbayashi, 2019)

Manifest anti-război, dar şi împotriva violenţei şi exploatării, filmul tratează aceste teme într-o manieră originală, amestecând proiecţiile de cinema cu cadrele uşor suprarealiste.


recenzie film Labyrinth of Cinema

Conceput ca o privire critică aruncată asupra umanităţii, din punct de vedere al unei superiorităţi clamate, dar insuficient demonstrate a civilizaţiei terestre, Labyrinth of Cinema, al regizorului japonez Nobuhiko Ôbayashi, tratează această temă într-o manieră originală, amestecând proiecţiile de cinema cu cadrele uşor suprarealiste în care naratorul ne prezintă ”fabula” omenirii, problematica evoluţiei.

Proiecţiile de cinema, vechi sau modern, sunt un pretext pentru spectatori de a se descoperi pe ei înşişi şi de a interpreta istoria ţării sau a omenirii.

Poate părea puţin şarjat, artificial, dar la o privire mai atentă, merită.


”Războaie, genocide şi exterminări: aceasta este istoria umanităţii”, se spune în debutul peliculei, care este şi un veritabil manifest anti-război. (De fapt, ia atitudine nu numai împotriva războiului, ci şi a violenţei şi a exploatării, în general).

Într-adevăr, greu de înţeles (şi încă şi mai greu de acceptat) cum o rasă pretins superioară nu a abandonat folosirea forţei pentru a cuceri teritorii sau a-şi impune anumite politici sau puncte de vedere în faţa celor consideraţi mai slabi.

Intenţia e lăudabilă, dar mijloacele de exprimare cinematografică nu sunt întotdeauna cele mai reuşite. Melanjul trecut-prezent, secvenţe din realitate-secvenţe imaginare este cam haotic, nu are cursivitate (ideea în sine fiind de asemenea generoasă, dar insuficient de bine exploatată). Iar dialogurile nu depăşesc un anumit stadiu de comun, de simplitate care nu foloseşte temei (grave) alese.

De la secvenţele de step ce par a trimite la începuturile cinematografiei şi de la inocenţa tinerei Noriko, care voia să cunoască istoria prin intermediul cinematografului, spunând că nu ştie ce este războiul, spectatorul este purtat aproape imediat la violenţa unei reglări de conturi în rândul Yakuza (mafia japoneză).

Trecerea de la o stare la alta, de la o epocă istorică la alta sunt necesare, dar secvenţelor puse în scenă de regizorul Nobuhiko Ôbayashi le lipseşte pasiunea, trăirea profundă, conflictul autentic.

Pelicula are multe accente tragicomice, ceea ce reprezintă o alegere inspirată, dar punerea în scenă mi se pare perfectibilă.


Pendulând, în prima parte, între scene de animaţie şi gaguri în cascadă, Labyrinth of Cinema oferă totuşi spectatorului o experienţă inedită, dar numai pentru cei dispuşi să intre într-un asemenea rol, să aprecieze excentrica realizare a lui Nobuhiko Ôbayashi.

E drept că unele replici comice sunt în măsură să-ţi smulgă un zâmbet autentic, precum cea cu ”Rimbaud este un poet al unei ţări inamice” şi altele.

De asemenea, filmul creşte în dramatism pe măsură ce acţiunea înaintează, ceea ce reprezintă un câştig, însă rămâi cu impresia că ansamblul ar fi putut fi făcut mai bine.

Momentul Hiroshima, de exemplu, este mult mai bine surprins şi exploatat artistic, dar