• Ovidiu Pop

Între chin și amin (Toma Enache, 2019)

Un film-lecție pentru mai tinerii spectatori, un memento celor mai maturi ori un omagiu celor care au pierit sau care au suferit între zidurile de la Pitești.

Subiectul lagărelor comuniste a rămas foarte puțin explorat de cineaștii români, lucru surprinzător având în vedere interesul pe care îl generează un film cu un atare subiect, în special într-o țară ca România. Istoria noastră a înregistrat una dintre cele mai crunte perioade, cea comunistă, în care au existat încălcări acute ale drepturilor fundamentale ale omului prin arestări abuzive, procese simulate, condamnări pentru simple suspiciuni ori pentru fapte închipuite la zeci de ani de temniță grea sau muncă forțată cu regim de detenție inuman, de exterminare.

Între chin și amin mi-a readus în memorie încă de la primele sale minute arestarea și condamnarea lui Victor Petrini, suferințele și zbaterile acestuia în pușcăria comunistă, excelent surprinse în Cel mai iubit dintre pământeni (1993) al lui Șerban Marinescu. Așadar, subiectul filmului lui Toma Enache este mai mult decât binevenit, cu atât mai mult cu cât despre Experimentul Pitești s-au scris puține și publicul larg nu are o imagine clară a atrocitatilor comise în acel lagăr. "Fenomenul" Pitești a șocat de la bun început prin însuși scopul pentru care a fost creat penitenciarul: reeducarea prin metode atipice de tortură aplicate de torționari-deținuți reabilitați. Abordarea unui asemenea subiect într-un film de public poate servi o lecție mai tinerilor spectatori, poate constitui un memento celor mai maturi ori se poate erija în omagiu celor pieriți sau care au suferit între zidurile de la Pitești. Pentru o asemenea cutezanță, regizorul Toma Enache merită întreaga considerație. Din fericire, sinistrul Experiment Pitești s-a stins întocmai cum a prevăzut un personaj: "răul se stinge de la sine". Torționarii au fost condamnați la moarte, au implorat pentru viața lor, au fost executați, autoritățile comuniste dezicându-se de actele de represiune care s-ar fi petrecut în numele statului român, dar, chipurile, fără permisiunea acestuia.

Între chin și amin este povestea lui Tase Caraman (Vali Popescu), un muzician școlit la Viena care se întorce acasă. Tase este un visător, un artist îndrăgostit de muzică, de contrabasul său și, mai ales, de Lia (Ana Pârvu). Povestea lor de dragoste de la malul mării se întrerupe brusc când Tase este arestat în ajunul căsătoriei sale, împreună cu fratele sau Iancu (Ciprian Nicula). Acuzațiile care li se aduc sunt neclare, dar în anii '50, în plină eră comunistă, să compui o lucrare muzicală intitulată "Odă lui Dumnezeu", putea fi o crimă capitală. Cei doi frați sunt judecați, condamnați și aruncați în temnița de la Pitești. Ceea ce urmează, este filmul chinului din sistemul penitenciar comunist.

Independent de tematica abordată în scenariu, oricât de surprinzătoare, sensibilă sau necesară ar fi ea, un film este un act artistic și el trebuie privit, interpretat și analizat ca atare, exclusiv din punct de vedere al execuției sale și mai puțin din perspectiva subiectului abordat. La o analiză de acest fel, Între chin și amin apare o realizare care ar fi putut să fie strălucită, dar anumite minusuri certe îi șubrezesc calitatea.

În primul rând scenariul șchioapătă sever în privința construcției dialogurilor. Ele sunt neverosimile de cele mai multe ori, deloc realiste și replicile pur și simplu "nu intră în gura actorilor". Dialogurile sunt mult prea pretențioase, în special cele purtate între colegii de detenție. Este poate primul film românesc în care resimt lipsa invectivelor. Acestea sunt voalate, prelucrate cumva, în așa fel încât sunt golite de vulgaritate, culmea, în cel mai grotesc mediu posibil de imaginat, loc în care, cu siguranță, injuriile cele mai abjecte ar fi fost la ele acasă. Dialogul celor doi îndrăgostiți, Tase și Lia, este siropos, declamativ, greoi, filosofic, cu totul altfel decât îl puteau purta în epocă doi tineri aflați în intimitate. Replicile par adeseori false, artificiale, la această senzație contribuind din plin teatralismul excesiv din vocea lui Vali Popescu și a Anei Pârvu, deopotrivă. Îndeosebi pe parcursul analepselor, spectatorul experimentează neindoios o senzație de scenă de teatru de calitate secundară. Cu o artificialitate care îi anulează eforturile, Vali Popescu nu convinge într-un rol de forță. Voice over-ul protagonistului este la fel de teatral și neconvingător.

Scenariul suferă și din pricina superficialității cu care sunt înfățișate personajele secundare, care, în contextul acțiunii și mediului ei de desfășurare, ar fi trebuit să fie conturate mai precis, să contribuie cu personalități diverse la alcătuirea unui grup mai puțin convergent, omogen și amorf. De fapt, scenariul trece cu vederea o astfel de abordare, concentrează acțiunea exclusiv în direcția martirizarii unor personaje construite rudimentar, simplist, banal. În acest fel, pare că axul central al narațiunii este definit de componenta religioasă. Din nou, atmosfera apare a fi neverosimilă, atât timp cât lepădarea de Dumnezeu nu a fost singurul sau principalul scop al experimentului Pitești.

Narațiunea plată, lipsită de element-surpriză, conduce la instalarea unei senzații de previzibil: violența fizică este predominantă, cu elemente grafice repetitive. Nici măcar secvențele de agresiune corporală și tortură nu sunt foarte credibil revelate, atât timp cât violența însăși este dezlănțuită într-o manieră stângace: este vizibil că torționarii se feresc să lovească cu putere și mai ales, lipsesc gesturile firești de autoapărare ale deținuților abuzați. Mai mult, aceștia par să își provoace singuri suferințe suplimentare ori să le exacerbeze prin perpetuarea în celulă a ritualurilor religioase, fără a dovedi nici cel mai elementar spirit de conservare. Din nou, transpare senzația încercării de sanctificare a deținuților, încercare care nu are decât finalitatea ca aceștia să nu apară nici credibili și nici măcar umani. În antiteză, personajele din Arest (e drept că limitate numeric) sunt excelent dezvoltate și profunde, fără a se asemăna deloc, având o relație de tip agresor-agresat. În filmul lui Andrei Cohn, spectatorul ajunge să empatizeze atât cu cel supus torturii, cât și cu agresorul, câtă vreme umanitatea, în orice formă de exteriorizare a ei, chiar și una extremistă, ajunge cu claritate la spectator.

Revenind la analepse, acestea sunt bine închegate cu fiecare secvență de legătură, oferind o distanțare de tipul iad - rai între cele două momente, în special prin uzitarea tonurilor de culoare antagonice și a luminii excedente în cadrele analepselor. De altfel, imaginea este excelentă pe tot parcursul peliculei. Totuși, analepsele sunt prea multe, prea dese, deconectând spectatorul, nu aduc un plus de informație, nu dezvoltă situații metaforice sau momente de o sensibilitate vădită. În fond, între și Tase și Lia nu este nimic mai mult decât o banală poveste de dragoste.

Cele mai bune momente ale filmului sunt oferite de Constantin Cotimanis, în rolul directorului de penitenciar Ciumau, un individ interiorizat, aspru, diavolesc, care nu ezită să treacă de la calm la abject și sinistru în câteva secunde. Poate că momentele în care Ciumau (excelent ales nume!) îl obligă pe Tase să cânte la contrabas sunt unicele ocazii în care frumosul pătrunde în viața lui mizerabilă sau poate că, de fapt, acesta este doar un alt fel de tortură pe care o aplică prizonierului-muzician.


O regie corectă suprapusă pe o scenografie atentă la detalii, Între chin și amin este o încercare curajoasă, care trebuie salutată, în ciuda unei doze de naivitate care transpare în fiecare minut al peliculei.

Regie:

Toma Enache

Scenariu:

Toma Enache, Eugen Cojocariu

Actori:

Vali Popescu, Constantin Cotimanis, Ana Parvu, Kira Hagi

Citește mai mult:

Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)
Secretul fericirii (Vlad Zamfirescu, 2018)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro