• Mihai Gîndu

Inimi cicatrizate (Radu Jude, 2016)

Un film care provoacă la o meditaţie amară asupra condiţiei umane, în special cu referire la cei mai puţin norocoşi.


Aş avea mai multe de spus despre acest film. Întâi, cu toată sinceritatea, că miracolul s-a produs, adică am avut de ales între acest film şi unul străin (potenţial bun) care se difuza la aceeaşi oră, pe canalele tv, şi am preferat filmul românesc, al cărui debut m-a intrigat şi m-a captat. E drept şi că îmi propusesem de mai mult timp să îl văd. Apoi, la fel de sincer, aşa cum Restul e tăcere (2007) mi se pare cel mai bun film al lui Nae Caranfil, chiar dacă mai are şi altele demne de luat în considerare, Inimi cicatrizate este fără îndoială cel mai bun film al lui Radu Jude şi nu înţeleg vâlva creată în jurul filmului Aferim! (2015), care este (scuzată fie-mi francheţea) o peliculă supraevaluată, de o valoare îndoielnică, iar Inimi cicatrizate, deşi am auzit vorbindu-se despre el, parcă ar fi într-un con de umbră (adică a luat nişte premii, dar mai puţin importante). Punctele forte ale acestui film, care ne provoacă la o meditaţie amară asupra condiţiei umane, în special cu referire la cei mai puţin norocoşi, bolnavii incurabil şi cei atinşi de diferite maladii cumplite, dar care sunt (nu-i aşa?) la fel de oameni ca şi noi, sunt crearea unui cadru, zic eu, foarte bine construit regizoral, interpretarea bună a actorilor (m-a surprins prestaţia remarcabilă a tânărului Lucian Teodor Rus), inserarea inspirat aleasă a unor citate din Max Blecher (citatele cu alb pe fond negru îşi au rolul lor în scenariul filmului şi nu sunt doar puse la întâmplare) şi ridicarea unor probleme de existenţă. Boala şi moartea nu pot fi acceptate şi nici explicate mulţumitor, filosofic vorbind, dar le putem înfrunta cu curaj şi uneori cu umor, precum personajul din basm care râdea de moarte. Pe alocuri, Emanuel îmi aminteşte de Ramon din Mar Adentro (2004) a lui Amenabar. Povestea e diferită, dar are rădăcini comune. Atmosfera este morbidă, kafkiană, dar nu avea cum să fie altfel, şi chiar îmi doream să văd o replică românească la alte filme pe teme similare. Jude reuşeşte să facă un film de artă, dar are şi câteva momente care strică ansamblul: unele trivialităţi şi scenele de sex care nu mi se păreau necesare, ba chiar pot părea uşor caraghioase raportate la ansamblu, plus tentativa uneori grosieră de a discredita nume celebre ale culturii româneşti. Acestea mi-au creat un gust amar, indiferent de convingeri politice sau de altă natură, atacul mi s-a părut deplasat. În ansamblu, însă, am fost foarte mulţumit, e o realizare remarcabilă, cu iz de peliculă care chiar ar merita un premiu important, dacă sărim peste aspectele negative menţionate (aşa cum le-am văzut eu, cel puţin). Dacă ar fi să numesc câteva filme româneşti de după 1989 pe care nu-mi pare rău că le-am văzut, ar figura şi acesta.

Regie:

Radu Jude

Scenariu:

Radu Jude, M. Blecher (roman)

Actori:

Lucian Teodor Rus, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu

Citește mai mult:

Țara moartă (Radu Jude, 2017)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro