• Ovidiu Pop

În pronunțare (Mihaela Popescu, 2018)

O alternativă pentru spectatorul curajos care își dorește să exploreze un personaj construit dintr-o perspectivă complet diferită.


Regizorul Mihaela Popescu a debutat în lungmetraj cu un scenariu îndrăzneț al unei drame suprarealiste, oferind publicului un film deosebit, o veritabilă alternativă pentru spectatorul curajos care își dorește să exploreze personaje construite dintr-o perspectivă complet diferită.

Protagonist este un judecător, complex elaborat, analizat minuțios, cercetat aproape exclusiv din interior. Pentru a susține un asemenea unghi de abordare a analizei protagonistului, exteriorul poate să fie oricât de fantezist dorește scenaristul. Și cum în interiorul personajului a avut loc o sciziune aproape chirurgicală care a determinat separarea completă a cerebralului de instinctual, nuanțarea exterioară necesară va fi cel mai sugestiv asigurată de interpretarea a doi actori pentru același rol. În acest fel, separarea celor două părți componente ale psihicului uman devine ad-litteram evidențiată inclusiv la nivel fizic. Fantezia scenariului continuă prin alăturarea unui bărbat unei femei pentru această construcție. Andi (Toma Cuzin) este latura instinctuală a judecătorului, în vreme ce K. (Dorotheea Petre) este partea rațională a aceluiași individ. Din moment ce personajul-judecător este fragmentat atât de concret, Andi și K. trebuie să păstreze la exterior un aspect unitar printr-o sincronizare perfectă. Și cei doi aproape că reușesc acest lucru având o cadență similară menținută pe tot parcursul peliculei, printr-o interpretare-sincron de la mersul banal în tandem pe culoarele judecătoriei și până la momentele de desfășurare a activității profesionale, când cei doi actori-personaj stau literal umăr la umăr, la prezidiu. Cadența de care vorbeam este întreruptă doar atunci când Andi, devenit emoțional, deviază sau cedează, pradă a propriei esențe instinctuale, însă tocmai în acest context K., cerebralul, își demonstrează eficacitatea: intervine și compensează prin rațiune efectul acțiunilor temperamentale ale lui Andi.

Narațiunea clasică e absentă, epicul se acumulează exclusiv prin prezentarea punctuală, repetitivă a unor secvențe banale, desprinse din rutina zilnică a personajului ori prin elementele din scenariu induse spectatorului gradual: relația ireversibil distrusă a judecătorului cu soția sa (Olimpia Melinte), tatăl grav bolnav internat în spital, munca anostă care presupune interacțiunea zilnică cu infractori repulsivi. Camera surprinde secvențe gri, construiește o atmosfera apăsătoare în care Andi (și K., în egală măsură) este nevoit să își consume fără apetit viața anostă din care bucuria a dispărut definitiv. La crearea unei asemenea atmosfere, un merit cert îl are coloana sonoră foarte sugestivă și care contribuie la profunzimea cadrelor.

În lipsa indiciilor mult prea evidente din sinopsis, spectatorul ar fi avut o șansă suplimentară de a descoperi de unul singur derutanta construcție a filmului, trecând prin rigorile întrebărilor inerente cu privire la natura relației dintre personaje. Cu titlu de exemplu, în secvențele matinale care îl arată pe Andi împărțind același pat cu soția lui, în vreme ce K. pare că le veghează somnul, spectatorul alertat de sinopsis asimilează rapid rolul personajelor în detrimentul unei stări de surprindere sau confuzie care ar fi servit mai mult asigurării funcționalității secvenței.

Andi este un personaj mut, poate pentru că pur și simplu cuvintele pot fi articulate doar de esența cerebrală a lui K. În orice situație ne-am afla, Toma Cuzin nu are replici, însă recuperează din punct de vedere artistic printr-un limbaj corporal și o mimică elocventă fiecărei secvențe pe care o traversează. În schimb, K. este suficient de volubilă încât să își asume sarcina permanentă a formulării replicilor sau observațiilor lipsă ale lui Andi.

Filmul are gustul unui vin de soi nobil îndoit cu apă doar pentru ca nivelul lichidului să atingă marginea paharului. Lungit artificial, sunt momente în care filmul devine staționar. Chestiune de neînțeles, câtă vreme întreaga construcție se plia perfect pe formatul de scurtmetraj. De pildă, secvențele din instanță sunt simetric așezate în geometria filmului, dar sunt repetitive și împovărate artificial de limbaj juridic și proceduri penale care exced substanța scenariului și deconectează prin durata extensivă. În compensație, cadrele filmate în acest spațiu sunt ele însele inedite prin plasarea camerei în mijlocul sălii de judecată care surprinde toate personajele și reacțiile lor pe parcursul rotirii în sens orar la 360 de grade.


În pronunțare rămâne o încercare îndrăzneață care s-a materializat într-un film cu un aer de originalitate, poate necredibil sau greu de asimilat pentru o parte a publicului, în orice caz un film binevenit pentru cei dornici de noi experimente cinematografice.

Regie:

Mihaela Popescu

Scenariu:

Mihaela Popescu

Actori:

Toma Cuzin, Dorotheea Petre, Olimpia Melinte

Citește mai mult:

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro