• Mihai Gîndu

Happy End (Michael Haneke, 2017)

O cronică neagră, dar dovedind aceeaşi profundă înţelegere a naturii umane demonstrată anterior de Haneke, care se menţine la standardele care l-au consacrat.


recenzie de film Happy End, Michael Haneke

Există formulări tautologice şi formulări care, dimpotrivă, ne apar ca absurde prin contrast, fiindcă includ termeni care se contrazic (ca şi cum ai spune, de exemplu, ”o furtună ca o adiere” sau ”o mulţime de numai câţiva oameni”).

Mai în glumă, mai în serios, în cea de-a doua categorie ar putea intra şi ”un film cu final fericit regizat de Michael Haneke”, ştiut fiind că majoritatea realizărilor sale se concentrează pe latura întunecată a existenţei şi au, de obicei, finaluri pe măsură ( de exemplu Amour, La pianiste, Der siebente Kontinent, Funny Games sau Das Weisse Band ).

Cu atât mai mult stârneşte interesul cinefilului o peliculă a celebrului regizor austriac intitulată chiar astfel: Happy End.

Filmul începe printr-o incursiune aparent banală în viaţa unei familii, cam ca în Der siebente Kontinent. Numai că primele secvenţe sunt filmate cu telefonul mobil, iar micile texte sunt însoţite uneori de emoticoane, semn că trebuie să ne gândim cum arată viaţa noastră de când a fost invadată de internet şi de dispozitive IT.

Şi, întrucâtva, această introducere poate fi comparată şi mai departe cu filmul amintit mai sus: avem de-a face cu o familie modernă, în care toată lumea încearcă (însă nu cu succes) să salveze aparenţele şi nimeni nu este fericit cu adevărat.

Gesturile şi dialogurile dintre personaje sunt mecanice, formale – problemele reale sunt în altă parte. Poate în interior sau poate în spatele unor secrete.

Problemele ce apar pe un şantier, în urma unei surpări de teren, nu fac decât să agraveze lucrurile, iar adolescenta Eve - fiica din prima căsătorie a lui Thomas Laurent (Mathieu Kassovitz) - care soseşte în vizită (mama sa fiind spitalizată din cauza unei supradoze de medicamente), se simte debusolată, la rândul ei.

Într-o lume în care schimbul de fantezii sexuale pe Internet a devenit ceva obişnuit, nimic nu te mai poate surprinde. (Iar dialogul dintre tatăl Evei şi Claire ilustrează perfect acest lucru).

Haneke surprinde exact (şi, uneori, cu o tentă de umor negru) conflictul dintre generaţii, care în unele secvenţe de aici s-ar putea transcrie prin ”cinismul şi blazarea” versus ”temperamentul exploziv şi lipsa de pudoare”.

Mi-a plăcut şi modul în care este redată ”plonjarea” în mediul virtual pe care, dacă suntem sinceri, nu ştiu câţi dintre noi am putut-o evita. Cel puţin în ultimele decenii. Oare cuvintele pe care le tastăm au aceeaşi valoare ca acelea pe care le rostim prin viu grai? Oare eul nostru virtual este la fel de sincer? (Chiar dacă, bineînţeles, ne aparţine în egală măsură).

Haneke nu dă verdicte, dar observă foarte bine. Şi sugerează totuşi că ceva, în viaţa omenirii, s-a schimbat.

Pe urmă, revolta împotriva unui mod de viaţă conformist, a unor mentalităţi standard, a unor valori burgheze apare drept ceva firesc – dar avem, în mod sigur, cu ce să înlocuim toate acestea?

O beţie şi un număr hip-hop par prea puţin pentru o replică autentică, şi putem deduce că, de fapt, ambele generaţii se află în derivă.

<