• Mihai Gîndu

Femeia visurilor (Dan Pita, 2005)

Un film recomandat amatorilor de bizar, o incursiune abisală şi ameţitoare în viaţa actorilor şi regizorilor.


Deşi titlul ar putea sugera altceva, Femeia visurilor nu este o dramă romantică sau un film lacrimogen. Este un film total, dacă-mi pot permite, un film care atinge probleme esenţiale ale existenţei.

Mi-a amintit parţial de The Hours (2002), fiindcă este atât de bine jucat şi pus în scenă, încât fascinează, are un efect aproape hipnotic asupra spectatorului. Halucinant şi obsedant, este alcătuit din cadre care îmbină filmul cu realitatea (fiind, pe alocuri, un ''film în film''), dar este chiar mai mult decât atât: vorbeşte despre pasiune şi eros, despre artă şi sentiment al ratării, despre orgoliu şi lecţie morală, despre pasiune şi nebunie aşa cum puţine filme autohtone reuşesc să o facă. Regizorul joacă un rol dublu – al creatorului şi al simplului om, şi acest rol dublu îl împinge aproape către nebunie.

''Filmul vieţii'' este doar un pretext – este vorba nu doar despre creaţia artistică perfectă (pe care atâţia au căutat-o şi n-au găsit-o), dar şi despre înţelegerea sensului vieţii, despre depăşirea propriei condiţii pentru a câştiga un loc în galeria posterităţii.

Dan Piţa rulează aproape la limită în acest film care poate fi văzut şi ca film-experiment (puţin în genul lui David Lynch), dar mi se pare că extrage un loz câştigător, iar actorii sunt, toţi, la superlativ. Dacă, după cum aminteam, în The Hours puteam vedea adevărate recitaluri ale unor actori americani de excepţie, şi în Femeia visurilor arta actoricească este la cote înalte. Dan Condurache, Adrian Pintea, Claudiu Bleonţ, Ilinca Goia, Olga Tudorache, Florin Zamfirescu – nume mari ale cinema-ului autohton, toţi au prestaţii extraordinare.

Artistul poate fi şi înger, şi demon, şi virtuos, şi decadent – este o altă idee care se desprinde din această peliculă originală. Rezultatul final, nota de trecere o vom afla de-abia la sfârşitul (filmului şi al vieţii), eroul aflându-se între viaţă şi moarte, între două lumi antagonice ce-şi dispută întâietatea.

Nu spun că este un film pentru toată lumea, şi nici că e un film de Oscar, dar, fără supărare, chiar e film de artă. Şi despre filmele lui Lynch s-a scris că sunt nişte porcării, doar pentru că păreau (sau unele chiar erau) de neînţeles. Nu mă raliez trendului potrivit căruia un film este bun doar dacă poate fi înţeles în totalitate. Rolul cinema-ului, mai ales al celui de avangardă, este să ridice întrebări, nu să ofere răspunsuri (după cum afirma, într-un interviu, Alejandro Amenabar, despre propriile creaţii).

Dacă Hotel de lux (1992) mi s-a părut cam şarjat şi cu un accent uneori deranjant pus pe politic (chiar dacă sub forma parabolei, a mesajului subînţeles), filmul de faţă, mult mai puţin premiat şi încă şi mai puţin înţeles, mi se pare o reuşită mai mare.

Nerecomandat celor care vor certitudini, recomandat însă amatorilor de bizar, o incursiune abisală şi ameţitoare în viaţa actorilor/regizorilor.

Regie:

Dan Pita

Scenariu:

Rasvan Popescu

Actori:

Dan Condurache, Adrian Pintea, Claudiu Bleont, Ilinca Goia

Citește mai mult:

Kyra Kyralina (Dan Pita, 2014)
Nunta de piatră (Dan Pita, Mircea Veroiu, 1973)
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro