• Ruxandra C.

Equilibrium (Kurt Wimmer, 2002)

Un film despre o societate distopică, pretins superioară, în care adevăratele sentimente sunt cotate ca infracţiuni, iar cele false, virtuţi.


recenzie film Equilibrium

Echilibru...

Între ce şi ce? Între trăsături contradictorii?

Între cine şi cine? Între ”el”, non-afect, şi ”ea”, conştiinţă?

Între cine şi ce? Între universul oricărui individ şi comportamentul standardizat al colectivităţii?

Asemeni tuturor preceptelor globalizării, filmul porneşte de la o ”găselniţă” (nu o iluzie), pretinzând că ar fi găsit cheia unei omeniri paşnice, armonioase, plutind imponderabil într-o existenţă ideală. Vina dezordinii o poartă sentimentele... Aceste simţiri ”ticăloase” ce copleşesc fiinţa, alimentând progresiv atitudini nefaste, de la invidie la ură, furie şi până la declanşarea războaielor. Şi, evident, soluţia salvatoare constă în eliminarea afectului, eradicarea vibraţiei conştiinţei, culminând cu suprimarea fizică a individului care persistă în ”eroare”.

Asemeni tuturor teoriilor futurist-novatoare, această ”descoperire” din Equilibrium este lansată la pachet cu pretextul declanşator, menit să defrişeze calea propriului istoric. (Într-o lucrare de referinţă a dr. Eldon Taylor, membru al Asociaţiei Americane de Psihoterapie, acesta adaugă celor patru impulsuri clasice ale omului – luptă, fugă, hrană şi sex – o a cincea forţă, pe care o numeşte, simplu, ”mai mult”. Ce se întâmplă însă când individul ori un grup caută să obţină nu ”mult”, nu ”mai mult”, ci ”mult prea mult”?). În varianta propusă de regizorul Kurt Wimmer pentru secolul XXI, absurdul depăşeşte uneori chiar şi limitele grotescului.


Acţiunea filmului debutează în plină operaţiune purificatoare, când batalioane de ”soldaţi” antrenaţi profesionist execută orbeşte comenzile transmise din treaptă în treaptă de un Tată – autointitulat demiurg planetar.

Clericii Tetragrammaton, adică hoardele, îi caută şi în gaură de şarpe pe cei ”nedistilaţi”, ”conservatorii arhaici” care nu acceptă amputarea spirituală, îi mitraliază în ascunzişuri, îi seceră, iar când le intentează proces, judecătorul decide ca aceştia să fie arşi pe rug. Nimic nu scapă – om, animal domestic, icoane, manuscrise, cărţi, picturi, opere muzicale -, distrugerea nu lasă în urmă nici măcar o scamă.

Scenariul nu povesteşte cum s-a ajuns aici, dar lasă să se presupună că a existat un preludiu ideologic, insinuarea psihologică făcută profesionist a noului concept la nivel colectiv. Că s-au purtat dezbateri, pro şi contra, dar în cele din urmă acesta a fost validat. Iar dacă roadele întârziau să apară, a fost propulsat pe repede-înainte un fel de vaccin, cu rol de imunizare în masă, şi distribuit ca doză zilnică de Prozium.

Clericul John Preston (Christian Bale) s-a mulat pe modelul-etalon unde, fără să clipească, exulta când vedea zâmbetul Giocondei pierit în flăcări (Ura! Era chiar tabloul original), făcea parte din elita luptătorilor şi îşi educa propriul fiu în acelaşi spirit.

Problema apare când, din străfunduri, începe să perceapă că ceva nu e în ordine. Lumea îi apare când negru-gri, când viu colo