• Mihai Gîndu

El ángel exterminador (Luis Buñuel, 1962)

Buñuel abordează unele dintre temele sale favorite de film: moravurile decadente şi nimicnicia umană, într-un mod extrem de original.

Există filme care impresionează şi ating cote maxime prin scenariu, unele prin regie sau interpretare actoricească, altele prin mesaj – şi aşa mai departe.

Aş spune că El ángel exterminador, una dintre operele de referinţă ale lui Buñuel, se remarcă în special prin punere în scenă şi prin mesaj. E, dincolo de aparenţe, un film menit să transmită o idee şi poate chiar să schimbe ceva în conştiinţa omului, să îl facă mai bun (cum, de altfel, se întâmplă şi în Viridiana, chiar dacă prin contrast).

Are un gen aparte de sondare a absurdului în relaţiile interumane.

Dacă această tragicomedie complexă a lui Buñuel ar putea fi rezumată în vreun fel, aş aminti cuvintele lui Jean-Paul Sartre, din ''Cu uşile închise'': Vasăzică ăsta e Infernul. N-aş fi crezut niciodată... Vă aduceţi aminte: pucioasa, rugul, smoala. Ah, ce glumă! Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt ceilalţi. Plecând de la un pretext pe jumătate real, pe jumătate fantastic, regizorul spaniol abordează unele dintre temele sale favorite: moravurile decadente şi nimicnicia umană, într-un mod extrem de original. ''Capcana'' în care sunt prinşi cei care participă la reuniune este întinsă de ei înşişi, numai că nu conştientizează acest lucru. Sunt invocate, pe rând, forţele luminii şi ale întunericului pentru ''a sparge blestemul'', numai că blestemul rezidă în însăşi condiţia umană şi mai ales în laşitatea specifică omului de a nu se lupta cu sine însuşi şi de a arunca vina pe celălalt.

Absurdul din scenariul filmului lui Buñuel atinge apogeul atunci când o doamnă este agresată doar pentru că celorlalţi nu le plăcea cum îşi piaptănă părul sau când doctorul, după ce le spune celorlalţi adevărul despre ei înşişi, este cât pe-aci să fie linşat. Comicul replicilor şi al situaţiilor este evident, însă alunecă rapid în dramă. Haos, decădere, aberaţie, promiscuitate... Toate sub masca ''înaltei societăţi''! Finalul, în care cei rămaşi captivi în încăpere (şi în plasa propriilor vicii) reuşesc să se elibereze după ce restabilesc identic poziţiile din scena iniţială, dar şi incapacitatea de a duce gestul mai departe atunci când ajung în biserică relevă totul despre viziunea regizorului spaniol cu privire la evoluţie şi autoperfecţionare, atât de dificile când vine vorba despre rasa umană, şi ar putea trimite chiar la metempsihoză (repetarea unei situaţii până când ''participanţii'' înţeleg lecţia vieţii).

Camera fatidică este însăşi societatea şi, în ultimă instanţă, viaţa.

Un film remarcabil, obligatoriu de văzut şi care are o morală aparte.

Regie:

Luis Buñuel

Scenariu:

Luis Buñuel, Luis Alcoriza

Actori:

Silvia Pinal, Jacqueline Andere, Enrique Rambal

Citește mai mult:

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (Emanuel Pârvu, 2017)
Viridiana (Luis Buñuel, 1961)
On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
Revenir (Jessica Palud, 2019)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro