• Mihai Gîndu

Duios Anastasia trecea (Alexandru Tatos, 1979)

Un film de război cu accent pe probleme de conştiinţă şi de necesitate a sacrificiului pentru progresul omenirii. O realizare remarcabilă, beneficiind de o regie şi de interpretare foarte bune, iar neajunsurile sunt secundare.


Cu acţiunea plasată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, filmul Duios Anastasia trecea (ecranizare după romanul omonim al lui D.R. Popescu) este unul care transcende epoca sau problematica filmului de război.

Este vorba, în primul rând, despre a avea sau a nu avea o conştiinţă, despre orgoliul uman (temă întrezărită încă din primele cadre, cu Costaiche având un dialog răspicat şi tranşant cu fiul său), despre natura umană şi sălbăticia ascunsă în aceasta (redată, tot la început, de scena oribilă, deşi nu prezentată explicit, a măcelăririi unei vite).

În acelaşi sens, povestea spusă elevilor de învăţătoarea Anastasia (Anda Onesa), cu femeia sărmană al cărei car tras de boi începe să înainteze mai repede în momentul în care este fugărit de lupi, are un caracter evident simbolic, tandemul vânător-vânat regăsindu-se, din păcate, şi în scena populată de oameni, cruzimea aparţinând, la rându-i, universului uman.


"Care desfătare lumească este lipsită de întristare?", se aud cuvintele preotului satului, încă o dovadă că pelicula regizată de Alexandru Tatos, după un scenariu semnat de D.R. Popescu, caută să meargă la esenţe, şi nu doar să spună o simplă poveste.

Cadrul rural în care are loc acţiunea îi conferă o tuşă aparte, de rustic îmbinat cu poveste iniţiatică.

Sosirea blindatelor în micuţa localitate are de asemenea un sens în plus, ca un fel de cădere din Rai, de umbrire a inocenţei prin apariţia păcatului.

"Băiatule, să mori cu fruntea sus şi cu arma în mână!" (i se spune fiului lui Costaiche la plecarea pe front) este o altă replică ce nu poate fi luată decât ca trimiţând la un doar aparent act eroic. Dar de ce să mori? Şi pentru cine? - sunt întrebări legitime pentru orice recrut sau persoană implicată în maşinăria perfidă numită război.

Războiul este, oricum, ceva monstruos, absurd şi inutil – şi probabil cea mai primitivă formă de manifestare a superiorităţii şi de acaparare de teritorii. Valabil pentru toate statele beligerante, nu e vorba despre învingători sau învinşi aici.

Învăţătoarea îşi asumă rolul celei care are, mai presus de toate, o conştiinţă, o moralitate superioare, în antiteză cu cel care avea să fie ales primar imediat după găzduirea soldaţilor în clădirea şcolii, Costaiche (intepretându-l pe acesta, Amza Pellea face un rol cu adevărat mare, deşi personajul este oarecum necaracteristic pentru repertoriul său).

Primele rafale şi explozii se fac auzite imediat după aflarea veştii că băiatul primarului şi soţul Anastasiei a pierit pe front (informaţie ce va cădea ulterior sub semnul îndoielii).

Este un film care impresionează, pentru că face apel, după cum spuneam, în primul rând la morală, la conştiinţa fiecăruia, depăşind astfel statutul de simplu film de război. Este realizat realist, dar, în acelaşi timp, cu sensibilitate artistică de regizorul Alexandru Tatos.

Comportamentul caricatural al unora dintre personaje atestă că aproape nimeni nu poate rezista tentaţiilor pe care i le dă puterea, făcând din indivizi grobieni şi lipsiţi de scrupule adevăraţi dictatori în miniatură.

Ba chiar s-ar putea spune că slugărnicia aproape ilară de care dădeau dovadă unii dintre săteni în faţa noului primar ales ar fi putut fi şi o aluzie subtilă la aberaţia servilismului în faţa oricărui dictator (ceea ce părea de neconceput în epoca Ceauşescu). O încercare similară (prin ricoşeu, dar suficient de vizibilă) există şi într-un alt film românesc făcut înainte de 1989, Puterea şi adevărul ).

Executarea şi expunerea în public, fără funeralii, a partizanului sârb care ucisese un soldat german este prilej pentru a pune în discuţie aceeaşi temă: până unde poate merge cineva pentru a-şi demonstra supremaţia?

Anastasia îşi asumă şi de această dată rolul de a pune, cât de cât, lucrurile la punct, dar intră în conflict cu acelaşi Costaiche.

Bravada eroinei apare un pic forţată în contextul dat, dar era necesară (fiindcă, dacă nimeni nu dădea un exemplu, unde se putea ajunge?). Şi are valoare de simbol. De asemenea, anumite conflicte şi teme sunt reluate la nesfârşit pe parcursul derulării acţiunii filmului, însă sunt neajunsuri relativ minore pentru o producţie, în ansamblu, remarcabilă.

"Ce vrei să demonstrezi? Că omenirea trebuie salvată? E un coteţ... O cocină de porci", îi spune Costaiche (un personaj extrem de pragmatic), spre final, suplinitoarei, nedându-şi seama ce adevăr spune. Da, am ajuns să facem din omenire o cocină. E valabil şi pentru prezent. Dar omenirea trebuie salvată. Fără însă să mai fie nevoie, de fiecare dată, de un sacrificiu cristic pentru aceasta.

Pentru rolul principal din Duios Anastasia trecea, Andei Onesa i s-a decernat premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1980.

Regie:

Alexandru Tatos

Scenariu:

Dumitru Radu Popescu

Actori:

Anda Onesa, Amza Pellea, Tark Laszlo

Citește mai mult:

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro