• Ana Lupescu

Dom za vesanje (Emir Kusturica, 1988)

Filmul lui Kusturica reamplifică pentru o lume secularizată sensul unei sensibilităţi tradiţional balcanice în care omul, indiferent de etnia căreia îi aparţine, se poate simţi liber.


recenzie film Vremea Tiganilor, Emir Kusturica

Emir Kusturica rămâne una dintre bornele fundamentale ale cinematografiei moderne, fiind unul dintre cei mai avangardişti regizori europeni.

Dom za vesanje (Vremea ţiganilor) este alături de Arizona Dream (1993) şi Underground (1995) unul dintre filmele de referinţă ale lui Kusturica. Toate temele fundamentale ale unei viziuni cinematografice de excepţie sunt prezente pentru a da naştere unui spectacol imagistic unic.


Concentrat asupra vieţii lui Perhan (Davor Dujmovic) şi a iubirii lui pentru Azra (Sinolicka Trpkova), filmul are ceva din simbolismul abstract al lui Ingmar Bergman şi din imprevizibilul lui Alejandro González Iñárritu.

De la o existenţă animată doar de talentul de a muta linguri şi furculiţe până la acela al unui cappo di tutti cappi ţigănesc în Italia Mafiei, destinul lui Perhan intrigă. Relaţia sa complicată cu Ahmed, bulibaşa ţiganilor cerşetori din Milano, dar şi cu bunica sa sunt coordonatele care oferă filmului acea savoare balcanică caracteristică filmelor lui Kusturica.


Dialogul animat de acel firesc nedeterminat de zgura discuţiilor sociale desprinse dintr-un Occident mult prea obişnuit cu politeţea conformistă asigură filmului o vitalitate şi o savoare rar întâlnite.

Ideea de rezistenţă a filmului este aceea că fiecare om, indiferent de libertatea lui personală, trebuie să fie foarte atent la consecinţele acestei libertăţi şi la compromisurile ce decurg din ea.

Perhan devine dintr-un adolescent model un mafiot rrom a cărui putere financiară depăşeşte chiar şi cele mai optimiste aşteptări.

Copilul renegat, nunta de formă cu Azra, moartea acesteia recuperează destinul lui Perhan, el însuşi un bastard al unui soldat sloven.

Filmul este construit pe baza acestei traume a copilăriei lui Perhan pe care personajul nu pare a fi capabil să o depăşească chiar şi atunci când decizia se află în mâinile lui.


Preferinţa lui Kusturica pentru ţigani în filmele sale vine dintr-o preocupare ce ţine de a înfăţişa omul liber – le bon sauvage, cum spunea Rousseau – de orice determinare socială.

Ţiganul este acel om care tratează numai cu Dumnezeu destinul său propriu. Scena din finalul filmului în care Merdzan, unchiul lui Perhan, se târguieşte cu Dumnezeu pentru zaruri este grăitoare.