• Mihai Gîndu

Det Sjunde Inseglet (Ingmar Bergman, 1957)

Unul dintre cele mai filosofice şi mai şocante filme ale lui Bergman, cu o scenă unică în istoria cinematografiei: Omul jucând şah cu Moartea.


Aproape toate filmele lui Ingmar Bergman abundă în înţelesuri ascunse şi au o acţiune care se derulează pe un fundal relativ criptic, oferind însă, totodată, şi cheia (sau cheile) necesare pentru decriptarea întregului.

Creaţie în egală măsură foarte cunoscută, dar şi de o valoare artistică indubitabilă, Det Sjunde Inseglet nu putea face excepţie de la această regulă.

Antonius Block (rol de referinţă făcut de Max von Sydow) şi scutierul său sunt ca doi călători atemporali, care în trecerea lor pe Pământ simbolizează atât măreţia, cât şi decadenţa rasei umane.

Peisajul terifiant, muzica de infern, ravagiile făcute de Moartea Neagră sunt văzute de cineastul suedez ca un potir al mâniei divine, ca o viziune apocaliptică, aşa cum ne anunţă încă de la început.

Interesant este că cifra şapte, prin excelenţă pozitivă, devine aici malefică: şapte îngeri cu şapte trâmbiţe ale Apocalipsei dezlănţuie urgia ce se abate asupra Pământului.

Eşichierul pe care cavalerul va juca şah cu Moartea (una dintre scenele celebre din istoria cinematografului, folosită ca laitmotiv şi la recenta moarte a lui Max von Sydow) simbolizează spaţiul terestru, Purgatoriul, în care avem o libertate limitată: putem da frâu liber iubirii, urii, patimilor, viciilor, ne putem construi un univers în miniatură, dar la un moment dat timpul nostru va expira.

Depinde de noi şi de ingeniozitatea noastră în ce măsură putem păcăli moartea printr-o partidă de şah strălucită, chiar dacă ştim că în final vom pierde (Întrebat de Moarte dacă este gata, Block dă un răspuns semnificativ: "trupul meu este, dar eu nu", ceea ce înseamnă nu doar că mai vrea să trăiască, dar şi că spiritul său trebuie să se şlefuiască în continuare).

Viziunea în care apare Fecioara Maria, ca şi râvnita linişte şi pace care vor domni "atât pe Pământ, cât şi în Cer" vor veni, probabil, cândva, dar mult după ce suferinţele şi răscumpărarea păcatelor omeneşti se vor fi încheiat.

Îndoiala care se strecoară în sufletul şi mintea omului privind însăşi existenţa lui Dumnezeu, care pare a se ascunde de propria creaţie, reprezintă una dintre temele recurente ale lui Ingmar Bergman.

Continua luptă dintre viaţă şi moarte, dintre puritate şi păcat, văzute aici de Bergman ca o alternanţă când absurdă, când grotescă, este redată printr-o poveste înfiorătoare, cutremurătoare, în timpul marii epidemii de ciumă.

Procesiunea în care bolnavii erau biciuiţi, iar crucile purtate aminteau simbolic de drumul lui Crist către Golgota este, poate, una dintre cele mai sinistre scene create vreodată de un cineast care a regizat filme de artă. Dar teribil de bine făcută, doar regia îi aparţine unui maestru.

Totuşi, puţin timp după aceea, viaţa îşi ia revanşa, micul popas al cavalerului Block în mijlocul refugiului trupei de acrobaţi arătând de ce viaţa poate fi şi frumoasă şi dezirabil a fi trăită.

Oamenii sunt uneori răi, cinici, dar vor să trăiască - oamenii sunt alteori buni, sinceri, dar nu-şi găsesc Dumnezeul - pare a spune regizorul, care simbolizează acest joc prin amintita partidă de şah cu Moartea, prin sceneta saltimbancilor sau prin procesiuni cumplite. Pământul e un loc al suferinţei perpetue, iar Raiul - un loc minunat, despre care se cântă, dar a cărui existenţă este pusă la îndoială. Personal, îl găsesc unul dintre cele mai filosofice şi mai şocante filme ale lui Bergman (nu spun că celelalte ar fi simple) şi, în pofida morbidităţii sale pregnante de la început până la sfârşit, şi unul dintre cele mai reuşite, alături de (printre altele) Winter Light (chiar dacă poate e cel mai bine cunoscut pentru Smultronstället).

Întreaga echipă de actori are o prestaţie remarcabilă, pe deplin la înălţimea peliculei în care a fost distribuită.

Regie:

Ingmar Bergman

Scenariu:

Ingmar Bergman

Actori:

Max von Sydow, Gunnar Björnstrand, Bengt Ekerot

Citește mai mult:

Fanny och Alexander (Ingmar Bergman, 1982)
Tystnaden (Ingmar Bergman, 1963)
On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
La Película infinita (Leandro Listorti, 2018)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro