• Mihai Gîndu

Der siebente Kontinent (Michael Haneke, 1989)

O dramă tulburătoare, cu o tensiune ce evoluează crescendo, ce relevă interesul lui Haneke pentru latura întunecată a existenţei. În viaţa familiei prezentate totul este monoton, cenuşiu, aproape kafkian.


recenzie film Der siebente Kontinent, Michael Haneke

În interiorul unei maşini care se află la service pentru spălare, un cuplu văzut din spate. Mult zgomot. Apa curge în valuri peste ferestre.

Cadre simple, dar care sugerează vidul, destrămarea.

Aşa începe Der siebente Kontinent, al lui Michael Haneke.

Este o dramă de familie, care în prima sa parte prezintă viaţa, cu micile ei bucurii şi necazuri, aşa cum este. Camera se focalizează pe câte un detaliu, un gest sau un articol de îmbrăcăminte, fundalul sonor pare a sugera un ansamblu comun.

Şi totuşi, conflictele nu întârzie să apară, începând cu probleme mărunte şi continuând cu episoade depresive provocate de pierderea cuiva drag.

Haneke se axează în general pe drame, uneori pe thriller, dar în niciun caz pe subiecte comode, şi aşa procedează şi în Der siebente Kontinent.

Eva, fetiţa cuplului prezentat, se preface brusc că îşi pierde vederea. Este o stratagemă pentru a căpăta atenţie, dar şi un simbol: drumul pe care mergeau cu toţii era un drum închis, al pierzaniei. "Orb" poate însemna şi "predestinat eşecului", nu doar nevăzător.

(Haneke va atinge ulterior, în realizări precum Das Weisse Band (2009), tot o dramă, profunzimi uluitoare în sondarea firii umane).

În viaţa acestei familii totul este monoton, cenuşiu, aproape kafkian, şi de aceea nu trebuie să vă aşteptaţi la ceva spectaculos, ci la redarea cu destulă minuţiozitate a acestei atmosfere terne, care va duce însă mai târziu la consecinţe dintre cele mai grave.

Nu situaţia materială constituie problema personajelor portretizate de Haneke, ci însăşi existenţa lor, lipsa de autenticitate, de profunzime reală a gândirii şi a acţiunilor, acestea preferând să se complacă în atitudini şablonarde.

Deloc întâmplător, mama lui Georg, cu câteva zile înainte de a muri (cauză a unei profunde depresii ulterioare a fiului) îi spune acestuia: "Câteodată, îmi imaginez că oamenii, în loc să aibă un cap opac, au un ecran pe care apar gândurile lor...".

În mod inedit, în partea a doua (marcată ca atare chiar de regizor) sunt reluate succesiuni de cadre întâlnite în prima, dar cu altele adăugate, care conferă o nouă perspectivă asupra întregului.

O ingeniozitate a regizorului austriac ce merită apreciată cum se cuvine.

Haneke are, de asemenea, un fel unic de a îşi construi drama, având asocieri care te fac să deduci mai mult criza din interiorul personajelor (de exemplu, este impresionant cum cei doi, conducând maşina, încetinesc din cauza unui accident, au o privire pierdută atunci când poliţia acoperă cadavrele victimelor coliziunii, iar din maşină se aude o melodie care în alt context ar fi fost veselă, plină de viaţă). Aceasta este drama personajelor sale – că nu trăiesc cu adevărat.