RECENZIE DE FILM

  • Ovidiu Pop

Coborâm la prima (Tedy Necula, 2018)

Un studiu la microscop al unui mic eșantion al omenirii, o mostră eterogenă extrasă aleator dintr-un vagon de metrou, într-o dimineață, într-un oraș.


Pentru regizorul Tedy Necula, cuvântul inspirațional are conotații mult mai adânci decât pentru restul oamenilor de film. Din acest motiv, este perfect rezonabil să își promoveze lungmetrajul de debut ca fiind primul film inspirațional românesc.


După un scenariu scris de Alexandra Axinte, Coborâm la prima este filmat aproape exclusiv la metroul bucureștean, în interiorul unui vagon blocat între stații din cauza unei defecțiuni tehnice. Călătorii din vagonul respectiv, oameni comuni, mai tineri ori mai bătrâni, singuri sau în grup, triști sau veseli, obișnuiți cu rutina lor sunt smulși din cursul firesc al vieții și puși în situația, deloc convenabilă și chiar neconfortabilă pentru unii, de a trebui să interacționeze cu necunoscuți într-un spațiu limitat și fără ieșire. Cum era de așteptat, pe fondul tensiunii instalate, în special din pricina suspiciunii unui aparent pericol la care pot fi expuși în tunelul de metrou, oamenii tind să devină nervoși, răutăcioși, sarcastici, expunându-și banalitatea reacțiilor aproape primare.


Călătorii din metroul lui Nicula sunt oameni ascunși. Sau poate așa suntem cu toții. Nu ne dăm în vileag în fața străinilor, deși câteodată ne trădează un gest, un cuvânt, un tatuaj. Până și preotul (Constantin Cotimanis) este ascuns, voit ori nu, își declină profesia doar după ce este deconspirat de apariția veșmântului bisericesc din propriul bagaj. Cei mai mulți dintre noi sunt trădați de propriile vorbe. Dar, așa cum se vede în cazul afaceristului (Emilian Oprea), nu toate vorbele sunt adevărate. Oamenii nu sunt ceea ce par, fac lucruri incredibile câteodată (vezi furtul portofelului), sunt mereu șocanți, surprinzători, au prejudecăți, puțină înțelegere și dificultăți de comunicare. Doar după dezvăluirea adevăratelor chipuri ale necunoscuților, când măștile lor cad și fiecare îl poate privi pe celălalt în ochi, călătorii din metrou redevin umani, normali și parcă un pic prietenoși. Dar oare, se întâmplă mereu așa?


Nu cred că oamenii lui Nicula sunt conturați să inspire emaptie spectatorului pentru dramele lor personale. Scopul proiecției unor personaje foarte variate si selectate cu grijă de regizor este ca ochiul spectatorului să studieze, ca la microscop, cu obiectivitate, un mic eșantion al omenirii, o mostră eterogenă extrasă aleator dintr-un vagon de metrou, într-o dimineață, într-un oraș. Poate eșantionul nu este cel mai reprezentativ pentru o societate definită la un anumit moment dat, atât timp cât personajele lui Nicula sunt încărcate de știrea incendiului petrecut în clubul Colectiv cu doar o zi în urmă. Personal, nu am agreat referirea scenaristică la această tragedie, consider că a fost inserată exclusiv în scopul potențării artificiale a dramatismului.


Ceea ce aș reproșa filmului este lipsa unui eveniment care să rupă ritmul greoi și să salveze compoziția de un inevitabil banal, fie el și didactic sau inspirațional. În absența lui, filmul nu pare decât un experiment cinematografic care se putea așeza foarte bine în minutele unui scurtmetraj pentru a nu imprima spectatorului senzația de vin bun, dar îndoit cu apă. Evenimentul de care vorbesc, indiferent ce ar fi putut el să fie (cel mai probabil un conflict), cred că a fost așteptat sau intuit de majoritatea spectatorilor, în special datorită faptului că existau veritabile declanșatoare în intrigă care să conducă spre neprevăzut: spiritul instalat la nivelul societății de întregul fenomen Colectiv, misteriosul pușcăriaș ori grupul de golani agresiv.

Pe de altă parte, pledoaria preotului, ea însăși inspirațională fără îndoială, este o nucă în perete. Personajul lui Cotimanis este cel mai interesant până într-un punct, lăsat voit într-o umbră de mister, apărând cumva ireal pentru ceilalți călători și pentru spectator deopotrivă. Tocmai celui din urmă i se răpește șansa de a-și face propria analiză și de a trage concluzii sau învățăminte de unul singur. Ușor neverosimilă și clișeistică, întreagă predică ad-hoc rupe atmosfera instalată și încarcă neverosimilul în secvențe.


Interesantă rămâne agilitatea camerei, care surprinde detalii aparent nesemnificative și pare îndrăgostită de figurile studiate. Regizorul a avut la dispoziție peste 15 actori, mai experimentați sau mai tineri, care și-au interpretat rolurile veridic. Și este doar meritul regizorului că melanjul figurilor și personalităților distincte, chiar antagonice reușește să compună esența unei societăți, indiferent de spații sau de timpuri.

Regie:

Tedy Necula

Scenariu:

Alexandra Axinte

Actori:

Constantin Cotimanis, Ela Ionescu, Emilian Oprea, Dan Murzea

Citește mai mult:

Adela (Mircea Veroiu, 1985)
5 Minute (Dan Chișu, 2019)
Trecătoarele iubiri (Malvina Urșianu, 1974)
Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985)
  • Facebook, blog de film
  • Instagram, blog de film
  • Twitter, blog de film
  • Pinterest

România © 2021 blogdefilm.ro