• Ovidiu Pop

Capharnaüm (Nadine Labaki, 2018)

O poveste tristă, relatată minunat, care și-a propus să exploreze suferința și mizeria umană.


Capernaum a fost un oraș la Marea Galileei, în Israel, unde Isus a săvârșit unele dintre miracolele sale. Conform Evangheliei după Matei, orașul a fost osândit de Isus însuși. Tradus literal, Capernaum înseamnă Haos. Deși nu este pomenit nici măcar la nivel de referință, nu îmi pot imagina un titlu mai potrivit pentru acest film.

Selectat în 2018 pentru Festivalul de la Cannes, unde a fost aclamat după premieră, Capharnaüm a câștigat Premiul Juriului. De asemenea, este al doilea film libanez (după The Insult, 2017) nominalizat pentru un Oscar la categoria celui mai bun film într-o limbă străină.

De la prima secvență, filmul șochează: Zain (Zain Al Rafeea), un băiețel de numai 12 ani, poartă cătușe fiind deja condamnat la închisoare pentru o infracțiune extrem de violentă. El apare în fața unui judecător într-un tribunal din Beirut pentru a-și susține cauza: și-a dat în judecată părinții (Kawsar Al Haddad și Fadi Kamel Yousef) pentru că l-au adus pe lume într-o familie extrem de săracă și pentru că se pregătesc să aibă încă un copil. Avocatul său este interpretat de cea care semnează regia, Nadine Labaki, într-un rol extrem de limitat.

Pelicula a fost filmată în mahalalele sărace ale Beirutului, cu actori amatori, care au crescut ei înșiși în condiții aproape similare celor pe care filmul le desenează și care au trăit vieți aidoma personajelor interpretate.

Capharnaüm este povestea micului Zain, care supraviețuiește zi de zi violenței verbale și fizice, sărăciei și muncii grele la care este supus, animat doar de dragostea pe care o poartă surorii sale mai mici, Sahar (Haita Izzam). Aceasta devine monedă de schimb pentru un trai mai îndestulat, fiind vândută de către părinții săi, în ciuda opoziției micului Zain, unui bărbat mai în vârstă. Mama și tatăl, deși par a fi niște monștri, sunt de fapt niște oameni disperați, depășiți, prinși în capcana propriei suferințe, a sărăciei și a ignoranței. Abuzurile asupra propriilor copii sunt singurele manifestări de care sunt capabili. Zain fuge de acasă, căutând un loc mai bun în care să trăiască și o figură maternă care să îi substituie mama biologică. O găsește în persoana lui Rahil (Yordanos Shiferaw), o imigrantă din Etiopia, aflată ea însăși la limita subzistenței, care încearcă să îl îngrijească pe Zain ca pe propriul ei băiețel de un an, Yonas.

Filmul este susținut aproape în totalitate de interpretarea absolut naturală a celor doi copii. Bunătatea lui Zain are rădăcini mai adânci decât inocența lui de copil, dar el nu este nici pe departe un înger. Este un copil-adult, perfect adaptat mediului în care trăiește, lucru care nu îl face imun la suferință. Este protector cu cei pe care îi iubește: mai întâi cu Sahar, mai apoi cu micul Yonas, pe care va fi obligat să îl îngrijească fiind responsabil de supraviețuirea lui după ce Rahil dispare și nu se mai întoarce. Zain se dovedește inteligent, plin de resurse surprinzătoare, descurcăreț, curajos, un supraviețuitor. Lumea lui Zain este autentică și regizorul surprinde perfect carisma personajului său, revolta acestuia în fața unei lumi mizerabile, populată cu oameni aproape grotești care își împrumută copiii ca monedă de schimb pentru plata chiriei și care își hrănesc pruncii doar cu apă și zahăr.

În mijlocul narațiunii, un personaj secundar cu o apariție meteorică pare să simbolizeze întreaga lume a filmului: un super-erou, care de la depărtare pare a fi costumat ca Spider-Man, în realitate fiind doar un bătrân decrepit, care fumează continuu și nu are dinți, cu desenul unui gândac prins în piept: el este Omul-Gândac, o figură subtilă, dureroasă, poate mai tragică decât gândacii care mișună peste tot pe podelele magherniței unde trăiește Zain.

Aș reproșa filmului că face un studiu exclusiv al suferinței umane și că exploatează cumva publicul pe care îl constrânge să manifeste compasiune. S-ar putea afirma că Nadine Labaki s-a străduit din răsputeri să inducă publicului senzația de milă, poate cel mai lipsit de profunzime sentiment, amestecând mizeria și decadența unor personaje și mahalale cu violența domestică, traficul de copii, pedofilia și criza migranților. Elementele vizuale pot fi greu de asimilat pentru un spectator sensibil și poate că senzația de milă se instalează atât de puternic încât nu permite o explorare mai invazivă a subiectului unei lumi populate de copii murdari, neîngrijiți, neiubiți, forțați să suporte abuzuri și greutăți care îi înving de cele mai multe ori și pe adulți.

Probabil că cea mai bună conduită a spectatorului lui Capernaum este să se cufunde în poveste, să se lase sedus de inocență și tăria lui Zain, să strângă din dinți și să aibă stomacul tare. Filmul lui Labaki te mișcă, te face să suferi și să te revolți. Este o poveste tristă, relatată minunat, atât timp cât și-a propus să exploreze suferința și mizeria umană și, în niciun caz, să o exploateze.

Regie:

Nadine Labaki

Scenariu:

Nadine Labaki, Jihad Hojeily, Michelle Keserwany

Actori:

Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Boluwatife Treasure Bankole

Citește mai mult:

Capharnaüm (Nadine Labaki, 2018)
Revenir (Jessica Palud, 2019)
Wszystko dla mojej matki (Malgorzata Imielska, 2019)
Szarlatan (Agnieszka Holland, 2020)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro