RECENZIE DE FILM

  • Ruxandra C.

Brazil (Terry Gilliam, 1985)

Peliculă aparte, originală, pendulând între satiră necruţătoare şi film fantastic, punând accentul pe relaţia om-societate şi pe decăderea acesteia din urmă prin robotizarea şi depersonalizarea individului.


Filmul regizorului Terry Gilliam îşi plasează acţiunea în ziua de Crăciun – permanent aceeaşi – sugerându-ne, astfel, adevăratele coordonate moral-volitive ale lumii create. Sensul profund şi virtuţile ei.

Numai că ”progresul” societăţii omeneşti, denaturat de veleităţi, ambiţii stupide, instincte primare, ajunge să convertească aproape totul până la grad de caricatură. Birocraţia, tehnologia clădesc o nouă existenţă. Impun o nouă ordine, în care scara valorilor a fost denaturată.

Cum elixirul tinereţii tot întârzia să apară, femeia a descoperit chirurgul estetician şi s-a lăsat pradă bisturiului cu mult entuziasm, până ce înfăţişarea nu i-a mai fost recunoscută nici măcar de propriile rude. Din această postură s-a impus bărbatului – organizatorul, coordonatorul sistemului – manipulându-l. Pe cale de consecinţă, rolurile n-au mai fost normal distribuite, iar urmaşii, la rândul lor, s-au înscăunat temeinic în ierarhii false, birocratice.

Din minunatul Brasil n-a mai rămas decât un fragment melodic, câteva versuri cu har şi un fragment de trăire înălţătoare... Omul trezit din somn începe să apese pe nenumărate butoane şi, unul după altul, îi sar în braţe articolele vestimentare, cafeaua aburindă şi ceaşca, bastonul şi pălăria...

Se aşază la volan, iar pe traseu intră la lucru, unde îl aşteaptă alte butoane...

Inevitabil, casta impenetrabilă a guvernanţilor – cu amplitudinea serviciilor de informaţii şi recuperare a informaţilor – a generat opoziţia militantă, trecând treptat de la gherilă la acte de terorism.


Aspectul relevat de filmul Brazil care mi s-a părut cel mai interesant a fost faptul că beligeranţii nu se deosebesc prin nimic, ambele tabere practicând deopotrivă vicleşugul şi inducerea culpabilităţii fără fond real, în cele din urmă masacrul. De la început şi până la sfârşit nu există armistiţiu. Orice răgaz de o clipă este bulversat de alte explozii, alte asalturi, alte victime.

O simplă greşeală de literă duce în mormânt un om, iar când acel personaj datora statului nişte bani, reprezentanţii ordinii publice nu pregetă să se întreacă în falsuri ingenioase, inclusiv să acorde soţiei victimei un bonus financiar pentru ca, ulterior, prin chitanţa semnată să fie utilizată la... recuperarea sumei, catalogată ”ajutor”.

La rândul lor, teroriştii sunt lipsiţi de scrupule. Să ne amintim doar scena în care Jill (Kim Greist), la volanul maşinii-tăvălug, lasă în urmă vâlvătăi enorme, în care oamenii, cuprinşi de flăcări, se pârjolesc fără putinţă de salvare.

Personajul Sam Lowry (Jonathan Pryce, foarte expresiv în rol) este, în context, atipic. Nu se integrează nicicum în sistemul protecţionist al mamei, în slujbele oferite sau în relaţia cu un prieten teoretic apropiat. Sam este incompatibil cu restul pentru că a păstrat nealterate anumite sentimente umane.

Visul recurent în care pluteşte pe nori albi, simbolizând inocenţa, pentru a se apropia de făptura iubită sau cel în care se luptă precum un super-erou cu inamicii, ajungând la adevăr şi dreptate, demonstrează, fără tăgadă, anacronismul (cu ghilimelele de rigoare) său spiritual.

Scenariul ne lasă, cumva, să credem că ”atavismul sentimental” n-a murit definitiv în omul modern, ancorat în războaiele realităţii.

În contrast, imperturbabilul reprezentant al guvernanţilor, ce nu se sfieşte să-şi supună atrocităţilor vechiul prieten, fixat în scaunul electric, îşi creşte cu dăruire copiii, în chiar ”cuşca” biroului. Jill, faţă în faţă cu Sam, transformă sărutul suav din vis într-unul pasional.

Înşelătoare aparenţe...

Canonada nu încetează, dimpotrivă, se amplifică, fiecare jucându-şi rolul asumat.

Singur Sam este condamnat la pieire, fiindcă – rara avis – nu-şi poate trăda condiţia superioară.

Spre meritul său, regizorul nu a făcut un compromis în final, lăsând să triumfe iubirea Sam-Jill. Omenirea dezumanizată nu putea accepta una ca asta.

Sam s-a izbăvit părăsind haosul terestru, pentru a se putea integra în mediul său natural – cel în care plutea ca un înger.

Tot aşa cum Harry Tuttle (Robert de Niro), devenit ”creierul”, originalul diriguitor al insurgenţilor, nu se putea dezice de conceptul terestru al militantismului.


Brazil a fost distins cu premii importante, inclusiv ale Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie şi cel mai bun scenariu). Noi credem că ar fi meritat chiar mai mult.

Peliculă aparte, originală, pendulând între satiră necruţătoare şi film fantastic, între comedie şi tragedie, punând accentul pe relaţia om-societate şi pe decăderea acesteia din urmă prin robotizarea şi depersonalizarea individului, îşi merită cu brio recompensele.

Nu mă împac însă cu ce am citit undeva, cu diagnosticul de viziune întunecată a unui ”foarte posibil viitor al omenirii”.

Cine va avea îndrăzneala să suprapună imaginile mapamondului contemporan cu imaginile din Brazil şi cu Apocalipsa biblică cred că va renunţa la atributul ”posibil”. Se poate întrezări lesne ce e dincolo de perdeaua de fum.

Regie:

Terry Gilliam

Scenariu:

Terry Gilliam, Tom Stoppard, Charles McKeown

Actori:

Jonathan Pryce, Kim Greist, Robert De Niro

Citește mai mult:

Equilibrium (Kurt Wimmer, 2002)
Metropolis (Fritz Lang, 1927)
Ex Machina (Alex Garland, 2014)
The City Of Lost Children (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)
  • Facebook, blog de film
  • Instagram, blog de film
  • Twitter, blog de film

România © 2021 blogdefilm.ro