• Ruxandra C.

Brazil (Terry Gilliam, 1985)

Peliculă aparte, originală, pendulând între satiră necruţătoare şi film fantastic, punând accentul pe relaţia om-societate şi pe decăderea acesteia din urmă prin robotizarea şi depersonalizarea individului.


recenzie film Brazil, Jonathan Pryce, Robert De Niro

Filmul regizorului Terry Gilliam îşi plasează acţiunea în ziua de Crăciun – permanent aceeaşi – sugerându-ne, astfel, adevăratele coordonate moral-volitive ale lumii create. Sensul profund şi virtuţile ei.

Numai că ”progresul” societăţii omeneşti, denaturat de veleităţi, ambiţii stupide, instincte primare, ajunge să convertească aproape totul până la grad de caricatură. Birocraţia, tehnologia clădesc o nouă existenţă. Impun o nouă ordine, în care scara valorilor a fost denaturată.

Cum elixirul tinereţii tot întârzia să apară, femeia a descoperit chirurgul estetician şi s-a lăsat pradă bisturiului cu mult entuziasm, până ce înfăţişarea nu i-a mai fost recunoscută nici măcar de propriile rude. Din această postură s-a impus bărbatului – organizatorul, coordonatorul sistemului – manipulându-l. Pe cale de consecinţă, rolurile n-au mai fost normal distribuite, iar urmaşii, la rândul lor, s-au înscăunat temeinic în ierarhii false, birocratice.

Din minunatul Brasil n-a mai rămas decât un fragment melodic, câteva versuri cu har şi un fragment de trăire înălţătoare... Omul trezit din somn începe să apese pe nenumărate butoane şi, unul după altul, îi sar în braţe articolele vestimentare, cafeaua aburindă şi ceaşca, bastonul şi pălăria...

Se aşază la volan, iar pe traseu intră la lucru, unde îl aşteaptă alte butoane...

Inevitabil, casta impenetrabilă a guvernanţilor – cu amplitudinea serviciilor de informaţii şi recuperare a informaţilor – a generat opoziţia militantă, trecând treptat de la gherilă la acte de terorism.


Aspectul relevat de filmul Brazil care mi s-a părut cel mai interesant a fost faptul că beligeranţii nu se deosebesc prin nimic, ambele tabere practicând deopotrivă vicleşugul şi inducerea culpabilităţii fără fond real, în cele din urmă masacrul. De la început şi până la sfârşit nu există armistiţiu. Orice răgaz de o clipă este bulversat de alte explozii, alte asalturi, alte victime.

O simplă greşeală de literă duce în mormânt un om, iar când acel personaj datora statului nişte bani, reprezentanţii ordinii publice nu pregetă să se întreacă în falsuri ingenioase, inclusiv să acorde soţiei victimei un bonus financiar pentru ca, ulterior, prin chitanţa semnată să fie utilizată la... recuperarea sumei, catalogată ”ajutor”.

La rândul lor, teroriştii sunt lipsiţi de scrupule. Să ne amintim doar scena în care Jill (Kim Greist), la volanul maşinii-tăvălug, lasă în urmă vâlvătăi enorme, în care oamenii, cuprinşi de flăcări, se pârjolesc fără putinţă de salvare.

Personajul Sam Lowry (Jonathan Pryce, foarte expresiv în rol) este, în context, atipic. Nu se integrează nicicum în sistemul protecţionist al mamei, în slujbele oferite sau în relaţia cu un prieten teoretic apropiat. Sam este incompatibil cu restul pentru că a păstrat nealterate anumite sentimente umane.

Visul recurent în care pluteşte pe nori albi, simbolizând inocenţa, pentru a se apropia de făptura iubită sau cel în c