• Ruxandra C.

Blancanieves (Pablo Berger, 2012)

Superb omagiu adus filmului mut, alb-negru, cu cadre-simbol şi muzică specifică temperamentului spaniol, pelicula lui Berger este şi un film care merge la esenţe, depăşind astfel cu mult în mesaj şi profunzime basmul original.


recenzie film Snow White, Blancanieves

Hemingway nu a atribuit niciodată coridei nobleţea despre care au vorbit unii critici literari, ci a redat atmosfera arenei, încântarea bizară a celor strânşi să asiste la confruntarea dintre om şi animal ca la o luptă între gladiatori. Marele prozator american a supus reflecţiei confruntarea inegală dintre toreadorul instruit să fluture abil capa menită să distragă atenţia ”adversarului” – şi aşa înnebunit de durerea provocată de picadori – şi taurul fără habar de ce i se pregăteşte, adică implantarea spadei, cu efect mortal. Hemingway ne-a atras atenţia asupra barbariei unui spectacol de neacceptat, care vizează să clameze atotputernicia speţei umane.

De altminteri, la începutul începuturilor, prestaţia respectivă chiar asta îşi propunea, să statueze supremaţia omului în faţa taurului, considerat simbol al forţei dezlănţuite a naturii (au existat anumite ritualuri care au precedat, istoric vorbind, corida).


Pablo Berger, scenaristul şi, totodată, regizorul peliculei Blancanieves (un fel de melodramă oarecum inspirată din basmul fraţilor Grimm), merge şi mai departe. Acesta va insista asupra a trei planuri complementare, focalizând, într-o succesiune edificatoare, entuziasmul molipsitor, implicarea partizană a publicului venit să se distreze, groaza şi apoi relaxarea soţiei toreadorului, forţată să privească alternanţa continuă între apropierea şi depărtarea pericolului – precum şi inconştienta vanitate a toreadorului Antonio Villalta (interpretat de Daniel Giménez Cacho), care invocă protecţia divinităţii, făcând larg semnul crucii, după care anunţă trufaş femeia că îi dedică victoria, ei şi copilului ce i se va naşte.

În opinia mea, integralitatea acestui ”tablou” cuprinde şi devoalează esenţa, morala poveştii: într-un asemenea demers, de cruzime absolută, nu-l implica pe Dumnezeu, fiindcă Creatorul nu are ce căuta acolo unde se va curma o viaţă, nu se va implica într-o astfel de cauză.

Cursul acţiunii va consfinţi, din treaptă în treaptă, opţiunile liberului-arbitru, ilustrând consecinţele faptelor, şi va demonstra că sărutatul icoanelor, ruga nu ajută la nimic dacă soliciţi divinităţii o nelegiuire.

Taurul Lucifer, simbolizând evident forţele întunericului, îi va sfâşia trupul faimosului toreador.

Bărbatul va scăpa cu viaţă, dar va rămâne paralizat; soţia, însă, va pieri la naştere, iar micuţa ce se va naşte va rămâne în grija bunicii materne, până când şi aceasta va sfârşi.

În fine, Encarna (rol excelent făcut de Maribel Verdú), un fel de replică a împărătesei pizmaşe, îl acaparează pe starul de odinioară, devenit neputincios, şi îi plăteşte din plin poliţa de a nu fi ales-o şi venerat-o pe ea.

Urmează o serie de înjosiri fără limită, batjocură fără margini, tortură morală şi fizică, răzbunări de neconceput. Şi o mică rază de speranţă după ce cocoşul dirijează copila prin labirintul castelului spre a o aduce faţă în faţă cu părintele ei.

Aici, din scenariu se deduce o a doua mare parabolă – dacă din greşeli omul învaţă ceva sau nu trage nicio concluzie şi repetă, senin, aceeaşi eroare.

Antonio se regăseşte sufleteşte pe sine şi va revărsa asupra Car