• Ovidiu Pop

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)

Cel mai valoros film al lui Nicolaescu și cea mai impunătoare compoziție realizată de Pellea pentru personajele sale.


Pentru a fi obiectivi în aprecierile asupra acestei pelicule, ar trebui să facem abstracție de nuvela lui Titus Popovici "Moartea lui Ipu", atât timp cât filmul se distanțează de scriere. Deși legenda spune că ideea nuvelei i-ar fi aparținut lui Sergiu Nicolaescu, scenariul scris de același Titus Popovici este excelent, aducând un plus de informație, în special în conturarea personajului copil.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în plină ocupație fascistă, într-o mică comunitate rurală, un ofiţer german este asasinat, găsit cu gâtul spintecat de seceră la o margine de drum. Asasinul este cu siguranță român, sătean de-al locului, numai că nimeni nu a văzut nimic și autoritățile germane nu au niciun indiciu. Comandantul neamț este dur și neînduplecat: fie sătenii îl predau pe autorul crimei, fie a doua zi de dimineață intelectualii comunei, împreună cu familiile lor vor fi executați. Perspectiva morții iminente prin împușcare îi face pe preotul satului (Ion Besoiu), pe notar (Gheorghe Dinică) și pe doctor (Octavian Cotescu) să își piardă orice rămășițe de umanitate și de demnitate: ei pun la cale un plan viclean prin care să se salveze din fața plutonului de execuție. Vor găsi, până dimineața, un țap ispășitor. Și cine e mai potrivit a fi convins să înfrunte moartea și să îi salveze pe toți decât "nebunul" satului, Ipu (Amza Pellea)?

De fapt, Ipu, sau blajinul bace Todor, este stâlpul de rezistență al structurii narative și al filmului însuși. Interpretarea de excepție a lui Amza Pellea construiește la nivel superior personajul din nuvelă. Ipu este zdrențăros, sărac lipit pământului, cu o familie înstrăinată, locuind singur. Bunul cel mai de preț pare a fi o icoană la care se roagă ca un bun creștin. Dar este disponibil oricând să se joace cu singurul său prieten, micul orfan crescut de preotul satului. Ipu împarte peștele pe care l-a prins soldaților germani, și ei înfometați. Și doar Ipu găsește resortul de a se sacrifica pentru a salva viețile josnicilor săi călăi. De fapt, într-o lume nemernică a oamenilor mărunți, doar Ipu și micul orfan își mai păstrează umanitatea si conștiința intactă.


Tandemul Nicolaescu-Popovici reușește să deseneze o altfel de lume, într-o epocă și într-un spațiu bine conturate. Astfel construit, cu atmosfera grea, apăsătoare a războiului, a ocupației și a omului sărac prins în clește de evenimentele care îl învăluie și îl zdrobesc, filmul are secvențe impecabile: galopul ofiţerului neamţ este obsedant și apăsător; mascarada revoltătoare prilejuită de cină ori slujba de falsă înmormântare oferă secvențe extrem de articulate, sumbre, reci din care transpare pregnant suferința inocentă a copilului maturizat prea devreme și care înțelege prea multe din nimicnicia din jurul său.

De altfel, micul orfan este aidoma lui Ipu: nu are pe nimeni să-l iubească, este singur și apăsat de fantomele trecutului. Traumele și tristețea celor doi se pot ameliora doar prin joaca lor inocentă, când amândoi uită realitatea neagră care îi înconjoară și pot deveni oricine sau orice: poate țarul Rusiei ori poate chiar Napoleon.

Cu privirea blajină a lui Pellea, cu vocea sa caldă și gesturile de copil mare, Ipu se relevă a fi nu doar un individ impresionant ci și un caracter imens, adânc, complex, aproape arhetipal, intrat deja în rândurile personajelor de referință ale filmului românesc. Dar oare... este Ipu nebun? Poate că este doar un copil mare? Poate că e un nebun înțelept, deși neadaptat, un paria al satului? Ori poate că, într-o lume netrebnică și în vremuri de cumpănă, Ipu găsește resortul de a se sacrifica, dar nu pentru meschinii săi consăteni, ci mai degrabă pentru a îndrepta cu prețul mic al vieții sale un trecut neguros și pentru a echilibra viețile celor pe care îi prețuiește. "Iartă-mă, iartă-mă că m-am terfelit și eu, sărăcia…'' îi spune Ipu copilului. În schimbul terfelirii, Ipu capătă o moarte nobilă după o viață în noroi.


De remarcat superba muzică a filmului care îi aparține lui Tiberiu Olah, distribuția fără cusur (în special dezinvoltul Cristian Șofron în rolul copilului), conturul clar al personajelor secundare, ritmul peliculei care crește prin încărcarea cu suspans și sensuri ascunse, precum și finalul în care semnificațiile reale se dezvăluie. Nicolaescu găsește aici spațiul potrivit să înlocuiască ingenios imagini plastice cu simboluri excelent alese și indică, în sfârșit, sensul teribil al titlului de film: micul orfan este cel care va condamna la moarte pe oamenii neoameni, pe cabotinii care nu se fac vinovați de crimă, ci pentru lipsa lor de suflet.


Un film tulburător, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte este poate cel mai valoros film al lui Nicolaescu și cea mai impunătoare compoziție realizată de Pellea pentru personajele sale.

Regie:

Sergiu Nicolaescu

Scenariu:

Titus Popovici

Actori:

Amza Pellea, Cristian Sofron, Ion Besoiu

Citește mai mult:

Diminețile unui băiat cuminte (Andrei Blaier, 1967)
Puzzle (Andrei Zincă, 2013)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2021 blogdefilm.ro