• Ovidiu Pop

At Eternity's Gate (Julian Schnabel, 2018)

O veritabilă călătorie vizuală, o provocare a ochiului cu trimitere evidentă la tablourile emblematice ale lui Van Gogh.


Un film regizat și scris de Julian Schnabel, cel care s-a specializat în filme biografice, după ce a realizat Basquiat (1996), bazat pe viața lui Jean Michel Basquiat, artist plastic american, Before Night Falls (2000), despre scriitorului cubanez Reinaldo Arenas sau Le Scaphandre et le Papillon (2007), povestea adevărată a Jean-Dominique Bauby, editorul francez al revistei Elle.

Filmul constituie prilejul de reîntâlnire cu Willem Dafoe, cel care pentru interpretarea personajului Vincent van Gogh primește anul acesta a patra sa nominalizare la Oscar, prima pentru rol principal de această dată.


Numele Van Gogh are o rezonanță specială pentru urechea oricărui om, indiferent cât de depărtat sau apropiat ar fi acesta de artă, indiferent de studii ori pasiuni în această direcție. Dacă adaugi numelui Van Gogh și istoria propriei urechi retezate de artist într-un moment de dezechilibru, oricine pare să știe câte ceva despre pictorul olandez. Această notorietate universală conduce însă publicul la o imagine abstractă, o noțiune teoretică și este posibil ca la începutul vizionării acestui film spectatorul să nu aibă o raportare proprie concretă la Van Gogh privit ca o simplă ființă umană, un om ca toți oamenii, în carne și oase.


Scenariul urmărește ultima parte a vieții marelui artist, de la momentul stabilirii sale în Arles, în 1888, acolo unde a locuit în celebra Casă Galbenă, plătind din renta lunară oferită de fratele său, Theo van Gogh (Rupert Friend). Această perioadă este una prolifică pentru Vincent care își găsește inspirația și pictează peste 200 de tablouri. Din punct de vedere personal, la Arles, pictorul se va apropia de unicul său prieten, Paul Gauguin (Oscar Isaac), cu care va locui și picta pentru scurt timp, până la momentul Crăciunului lui 1888, când Vincent se automutilează iar Gauguin îl părăsește. Declinul sănătății mintale devine evident din acest punct. Scenariul redă fidel internarea în sanatoriu de la Saint-Remy, apoi perioada petrecută la Auvers-sur-Oise, locul unde marele Vincent a murit.

Schnabel a afirmat că At Eternity’s Gate nu este un film biografic despre Van Gogh, ci un film despre a fi Van Gogh, despre a vedea cu ochii artistului și despre a trăi în locul său. Astfel, regizorul și-a impus un foarte ambițios obiectiv și pentru acest scop a avut nevoie de două ingrediente pe care le-a obținut și care i-au asigurat succesul: o interpretare de excepție a lui Dafoe și o imagine absolut superbă.


Primul ingredient: Dafoe este impecabil. Probabil că aceasta este cea mai bună interpretare a actorului de până acum. Dincolo de asemănarea fizică a lui Dafoe cu autoportretele lui Van Gogh, în special cu cel denumit Autoportret cu ureche bandajată și pipă (1889), interpretarea este desăvârșită. Dafoe a pătruns integral în pielea unui personaj foarte greu de realizat, nu numai datorită complexității evidente a naturii sale artistice, retrase, introvertite, cât mai ales datorită episoadelor psihotice ale artistului care și-au pus, fără îndoială, amprenta asupra personalității sale și în afara momentelor de rătăcire.


Al doilea ingredient: dacă analizăm imaginea acestui film, trebuie să pornim de la monologul lui Van Gogh: ''I’d like to find a new light. For paintings that we haven’t yet seen. Bright pictures, painted in sunlight.'' Exact același lucru a fost nevoit să obțină Schnabel și directorul de imagine Benoît Delhomme: un efect vizual nou. Cei doi au construit o veritabilă călătorie vizuală, o provocare a ochiului cu trimitere evidentă la tablourile emblematice ale lui Van Gogh. Secvențele cu peisaje sunt abundente, la fel ca în picturile artistului. Culorile sunt identice, nuanțele și lumina. Pare că realizatorii filmului au găsit exact aceleași peisaje, în același anotimp și le-au privit aidoma lui Van Gogh, prin ochii lui. Sau, mai degrabă, au compus imaginea, cadru după cadru, având în față toate pânzele pictorului, ca sursă de inspirație.

Dialogurile sunt vii, replicile sunt de multe ori servite unor personaje de condiție modestă care nu rezonează cu artistul și care îl fac pe acesta să pară distant, ciudat ori nebun. În special dialogurile lui Van Gogh cu Gauguin ori monologurile în voice-over au o adâncime specială și arată dedicarea și implicarea personajului principal în actul artistic, viziunea, excentricitatea dar și dimensiunea religioasă a concepțiilor artistului. Sunt elemente cheie în acest sens cele două dialoguri pe care Van Gogh le are cu doctorul Gachet (Mathieu Amalric) care încearcă să îi pătrundă în minte și în suflet sau cu preotul rece și distant (Mads Mikkelsen) care îl evaluează fără să îi înțeleagă dimensiunea artistică și spirituală.

Dacă aș vrea neapărat să găsesc cusururi unui film impecabil ca acesta, aș pomeni despre ritmul câteodată prea domol ori de repetițiile dialogului și al secvențelor, inserate de Schnabel pentru a confuza spectatorul indus în starea de haos mental al personajului principal. Dar nu voi face asta.


At Eternity’s Gate este una dintre cele mai reușite pelicule din 2018 care redă pictural, la propriu, o viață chinuită dar și o minte pătrunzătoare. Istoria a dovedit că Vincent van Gogh a deschis o ușă largă pentru pictorii secolului 20 și că a reușit acest lucru prin consecvența cu care a urmărit vizunea sa proprie și tehnica sa nouă de așezare a culorii pe pânză. Iar filmul face spectatorul să înțeleagă toate acestea și să îl cunoasă pe omul din spatele artistului și legendei.  

Este trist că destinul a fost necruțător cu Van Gogh: a fost un om singur, trist, chinuit și sărac. Din nefericire, recunoașterea universală a valorii sale ca artist a sosit după moartea sa. Însă Van Gogh a avut capacitatea de a intui soarta artei sale: într-o secvență memorabilă, acesta îi spune preotului chemat să îi evalueze starea de sănătate mintală: ''Maybe God made me a painter for people who aren't born yet. It is said, Life is for sowing. The harvest is not here.''

Vizionarea acestui film ar trebui sa fie obligatorie.


Regie:

Julian Schnabel

Scenariu:

Jean-Claude Carrière, Julian Schnabel

Actori:

Willem Dafoe, Rupert Friend, Oscar Isaac, Mads Mikkelsen

Citește mai mult:

Revenir (Jessica Palud, 2019)
Wszystko dla mojej matki (Malgorzata Imielska, 2019)
Szarlatan (Agnieszka Holland, 2020)
The Square (Ruben Östlund, 2017)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro