• Mihai Gîndu

A Portuguesa (Rita Azevedo Gomes, 2018)

O dramă istorică cu conotaţii filosofice şi religioase beneficiind de o punere în scenă grandioasă a Ritei Azevedo Gomes. Finalul lasă deschise interpretările privind trecerea omului prin Purgatoriu.


recenzie film A Portuguesa

O femeie cu aspect bizar (va mai apărea episodic în film), într-un cadru natural în care predomină pădurea şi ruinele, cântă despre viaţă şi iubire pe un ton pe jumătate înecat, melancolic. Te întrebi dacă se referă la lucruri trăite într-un trecut îndepărtat sau dacă nu cumva are minţile rătăcite.

Acestea sunt primele cadre din A Portuguesa (The Portuguese Woman), drama istorică în regia Ritei Azevedo Gomes, după o scriere a lui Robert Musil.

Impresionează în mod plăcut dialogul avut de nobilul von Ketten, în pădure, cu oamenii săi. Cuvintele sale au conţinut autentic, chiar spun ceva despre război, despre viaţă şi moarte, despre iubire – nu sunt simple îndemnuri la luptă sau filosofii de duzină.

Doamna von Ketten (supranumită "Portugheza") dă naştere primului său fiu în timpul voiajului lunii de miere. Sfătuită să se retragă, să se întoarcă din drum, aceasta refuză şi se instalează la castel.


De la început se vede că punctele forte ale acestui film sunt, după cum am amintit, dialogurile, surprinzătoare şi pline de substanţă, şi prezentarea de efect a cadrului în care are loc acţiunea. Pădurea este plină de mister şi maiestuoasă, flăcările arzând în preajma corturilor şi caii nechezând creează o atmosferă pe jumătate primitivă, aparte. Castelul are un interior arhaic, atins de patina timpului.

Toate acestea dau girul unei realizări artistice remarcabile, autentice.

Eroina cântă, dansează, citeşte în natură, călăreşte în pădure, înoată goală în râu - se află, parcă, în căutarea unei fericiri pierdute, a unei comuniuni cu natura şi cu sferele de deasupra terestrului.

"Culmile munţilor sunt sălaşul spiritelor ", i se spune la un moment dat, şi această replică pare să conţină totul, include esenţa.


Filmul regizoarei portugheze, mai mult film de artă decât istoric, transcende realitatea spaţiului terestru şi întrece cu mult banalul unei prezentări simpliste. Vorbeşte despre suflet şi taine, despre nemărginit cu o naturaleţe pe care puţini cineaşti ar fi reuşit să o afişeze în creaţia lor.

Extraordinar momentul în care doamna von Ketten spune, privind puiul de lup care ceruse să îi fie adus: "Acesta este animalul de care vă temeţi atât? Este doar o creatură a Domnului ". Adaugă însă: "are ochi de foc " (se ştie că lupul este, în egală măsură, animalul diavolului). Poate că aceasta este şi lecţia pe care trebuie să o învăţăm: pe Pământ, oamenii sunt atât angelici, cât şi demonici. (Deşi se va dovedi ulterior că oamenii sunt mai cruzi chiar şi decât lupii).

"Cum suportaţi acest loc? ", este întrebată Portugheza, cu referire la faptul că plecase dintr-un loc mult mai ospitalier. "Cum mă suportă acest loc pe mine? ", replică ea imediat, făcând aluzie la faptul că omul nu este întotdeauna demn de natură, de puritatea ei.