• Mihai Gîndu

A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (Roy Andersson, 2014)

Un film original, care nu se pliază pe standardele peliculelor de gen şi care pendulează într-un mod unic între umor negru şi dramatism, între comic şi absurd.


A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence

Roy Andersson este un regizor sofisticat, chiar dacă maniera de abordare a subiectelor poate fi destul de directă. Regizorul suedez întotdeauna ”bate” undeva, vrea să devoaleze o faţă nevăzută a lucrurilor.


În chiar debutul filmului En duva satt på en gren och funderade på tillvaron (Un porumbel cugetând pe o ramură), văzut de regizor ca ”ultima parte a unei trilogii despre ce înseamnă să fii om”, te întrebi dacă privirile curioase şi uşor nedumerite ale personajelor ce priveau păsările dintr-o dioramă ar putea avea şi un sens contrar – de exemplu, dacă Dumnezeu sau reprezentanţii unor specii extraterestre ne-ar privi pe noi, nu cumva am fi pentru ei nişte ciudăţenii la fel de mari precum sunt pentru noi păsările împăiate?

Chiar dacă secvenţele următoare sunt intitulate ”Trei întâlniri cu moartea”, situaţiile prezentate sunt caricaturale, dublate de un umor (negru) pe care regizorul suedez este atât de stăpân. Este extraordinar cum Andersson reuşeşte mereu să păstreze o notă de umor fin, subtil, să arunce o privire lucidă şi uşor ironică asupra naturii umane şi a situaţiilor tragicomice pe care viaţa ni le poate oferi.

Comicul de situaţie va fi prezent din plin şi la scena cu repetiţiile de dans, ca şi în episoadele următoare (inclusiv cel în care recuzita unor artişti din domeniul divertismentului, menită să provoace râsul, nu e de natură să smulgă nici măcar un zâmbet – cel mult, poate unul amar). Iar recitarea de către o fetiţă a unei poezii la care face trimitere titlul filmului nu face excepţie, e plină de sarcasm şi elucubrantă. Sigur, nu e obligatoriu ca acest tip de umor să fie pe placul tuturor (un cinefil îşi poate exprima nedumerirea faţă de faptul că pelicula a fost distinsă cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia, în 2014, şi că a fost considerată cea mai bună comedie a aceluiaşi an), însă mie mi-a plăcut şi l-aş recomanda celor care vor să evadeze un pic din standardul filmelor de gen, să vadă ceva diferit şi cu o nuanţă de gravitate (atâta cât este posibilă), în acelaşi timp.


Adevărul e că nu poţi viziona filmul lui Roy Andersson fără să te întrebi: până la urmă, cât de mare este doza de absurd aferentă societăţii în care trăim, vieţii pe care o parcurgem, întâmplărilor prin care trecem?

Chiar dacă nu ne vom regăsi obligatoriu în scenele imaginate de regizor (voit exacerbate, caricaturale), ne vom aminti cu siguranţă de altele asemănătoare (de la serviciu, de pe stradă, din braserie, de la întâlnirile cu partenerul/partenera etc.).

De fapt, totul e plin de umor absurd, dacă priveşti cu atenţie. Nu ai unde să scapi de el, este în natura existenţei.

Poate că la un moment dat acţiunea trenează, dar era oarecum de aşteptat să nu ai de unde să alimentezi un lungmetraj cu atâtea gaguri şi situaţii amuzante de aceeaşi valoare şi la aceeaşi intensitate.

De altfel, către final, pelicula capătă şi accente tragice, fiindcă nu poţi vorbi despre viaţă aşa cum este fără să faci referire la latura sa dramatică, la tristeţe, la pierderi, la evenimente care nu mai pot fi reparate. Iar una dintre secvenţele finale, intitulată ”Homo sapiens”, este grăitoare pentru indiferenţa şi fariseismul umane şi se leagă întrucâtva cu scena din debut.

De altfel, sfârşitul va fi unul grandios, încununând eforturile regizorului de a prezenta tragismul şi ilogicul care par a ne guverna existenţa, cel puţin atâta vreme cât ne ghidăm după principiul ”de a ne folosi de ceilalţi numai pentru plăcerea noastră”, cum spune unul dintre personaje.


Jocul actorilor este la înălţime, dar nu este un film de interpretare actoricească în primul rând, ci de idee şi reflecţie asupra a ceea ce (din perspectivă cinematografică) tocmai ai văzut.

Regie:

Roy Andersson

Scenariu:

Roy Andersson

Actori:

Holger Andersson, Nils Westblom, Viktor Gyllenberg

RECENZIE DE FILM

Citește mai mult:

recenzii filme
Undine (Christian Petzold, 2020)
recenzii filme
Blancanieves (Pablo Berger, 2012)
recenzii filme
Inland Empire (David Lynch, 2006)
recenzii filme
Orphée (Jean Cocteau, 1950)