Un film în care regizorul dorește să pătrundă în tenebrele psihicului uman, creând deliberat ambiguitate.
Carlos Reygadas consideră că cinema-ul este mai mult decât o poveste. Așa cum am văzut și-n Luz Silenciosa (lumina ca laitmotiv), îi place să creeze ambiguitate, fără a face declarații în cuvinte. Deși filmul este o împletire de momente autobiografice și ficțiune, interpretarea poate fi fluidă, concluziile așezându-se pe parcursul filmului sau la ceva timp după vizionare. Asta oferă șarm și libertate ideilor, fiind unul dintre motivele pentru care regizorul mi-a stârnit curiozitatea.
Filmul se deschide cu o ghicitoare în imagini. O cireadă de vaci este urmărită de câini, în preajma lor se află o fetiță lipsită de frică, inocentă. Animalele se supun omului până în momentul în care vine întunericul. Copilul intră în panică, se trezește din somn pentru a-și striga mama. Pe cine strigă adultul atunci când se teme?
Se pare că somnul este un portal: în timpul nopții omul se regenerează (devine mai curat, dacă s-a ”hrănit” cu lumină) sau se degradează (trece într-o altă dimensiune, somnul aducându-l cu un pas înainte spre destinația finală) dacă a consumat numai toxine și întuneric.
Pe parcursul filmului asistăm la mai multe viniete, cu sau fără legătură între ele.
În toiul nopții, o entitate cu aură roșie, picioare de cal și coarne de taur, intră în casă cu o trusă de unelte în mână. După ce inspectează împrejurimile, intră în camera adulților și închide ușa. Nu-l interesează copilul, ci adultul care a intrat deja în starea de ușoară ”putrefacție spirituală”.
Ne este prezentată întreaga familie – soțul, soția (cu nuditate din primele scene) și cei doi copii. Vedem cum primul lucru pe care-l face Juan (Adolfo Jiménez Castro) la trezirea din somn este să bată cățelul până la refuz, scuzându-se mai târziu că nu poate să-și controleze latura aceasta, le face mereu rău celor pe care-i iubește.
Portalul amintit mai devreme va fi prezent în stilul filmării, cu o imagine de 1:1 și margini încețoșate, ca și cum ar exista două lumi ce se întrepătrund în permanență. Vedem mai departe cum tăierea unui copac sparge granița dintre lumea fizică și cea a spiritelor. În mod paradoxal, căderea copacului va coincide cu stingerea unui suflet sau smulgerea unui cap de pe umeri.
Mai apoi suntem introduși într-o întâlnire a alcoolicilor anonimi (având loc într-un sătuc în care oamenii se cunosc foarte bine). Aflăm că fiecare participant a trecut printr-o traumă în trecut și recunoaște să a apelat sau încă mai are nevoie de diferite stimulente sau substanțe pentru a procesa emoțiile sau furia. Juan recunoaște că are probleme cu pornografia, în timp ce prietenul lui, Siete, mărturisește că a asistat la o scenă de viol, în copilărie.
Suntem apoi invitați brusc la o partidă de rugby și spiritul de competiție pare a avea un combustibil alcătuit din furie, pasiune și diviziune. Regizorul pare să arate că omul este singurul animal care luptă fără motive existențiale sau de supraviețuire.
Vine Crăciunul și vedem cum familiile discută despre afaceri, Tolstoi fiind mai iscusit decât Cehov, plăcerea de a abandona avuțiile. Pe de-altă parte, bunicile oferă cadou nepoților – plicuri cu bani.
Totul este prezentat cu nonșalanță, până în punctul în care suntem forțați să intrăm într-un un club de swing, la saună. O femeie îi spune lui Natalia (soția lui Juan): ”trupul tău este făcut pentru asta! Te simți mai bine acum?”. Nu știu dacă se referă la terapie sau pur și simplu regizorul a dorit să introducă elemente picante, pentru a trezi spectatorul ce aproape adormise până la acea scenă.
Celelalte viniete par a fi reculegeri, sunt prea clare pentru a fi inventate. Un bărbat vrea să taie un copac pentru că o femeie crede că există comunicare între copaci. În timpul unei petreceri, un necunoscut mărturisește că se îmbată de sărbători, să amplifice bucuria momentului. Juan se plânge de lipsa activităților din dormitor. La un moment dat starea lui se amplifică, are febră, cele două lumi se întrepătrund din nou. Omul Roșu îl vizitează iar, ca și cum și-ar fi încheiat misiunea.
Tind să cred că Reygadas dorește să pătrundă în tenebrele psihicului uman, fără a arăta cu degetul și fără a face declarații grele. De aici și degajarea cu care sunt prezentate ideile. Anumiți critici de film îl așază alături de Bela Tarr și Terrence Malick în categoria filmelor religioase. Nu întâmplător, a câștigat premiul pentru cel mai talentat regizor în 2012 la Cannes. Aș spune că până aici mi-a stârnit interesul pentru că a reușit să-mi pună imaginația la lucru.
Conștient de faptul că filmele sale nu sunt pentru toată lumea, Reygadas reușește să creeze brainstorming filosofic. Merită văzut numai dacă ești în căutarea a ceva neobișnuit, ce nu ai mai văzut până acum.
Regie: Carlos Reygadas
Scenariu: Carlos Reygadas
Actori: Nathalia Acevedo, Adolfo Jiménez Castro, Rut Reygadas, Eleazar Reygadas
