Povestea unei iubiri imposibile, a unui tabu cu referiri la mitul lui Orfeu şi al Euridicei – pictură, pasiune, artă, mister, într-o regie de excepţie.
O mână încercând să schiţeze un contur. Apoi, mai multe personaje învăţând să facă acelaşi lucru. Desigur, conturul e ceva elementar, dar fără el nu vei putea crea o pictură desăvârşită – la fel cum, în viaţă, fără deprinderea primelor reguli nu vei avea succes mai târziu.
Un tablou scos din depozitul unui atelier de pictură, înfăţişând o tânără cu o rochie cuprinsă de flăcări, va deveni piesa de rezistenţă a întregii intrigi brodate de regizoarea-scenaristă Céline Sciamma.
Acţiunea filmului se petrece în anii 1700. Marianne (Noémie Merlant), o pictoriţă, ajunge la locuinţa unei familii de viţă nobilă. Cu un aer timid şi neîncrezător, sondează interiorul somptuos al reşedinţei, apoi privirea i se opreşte asupra focului din şemineu.
Una dintre scenele de la început cu pictoriţa fumând, goală, în faţa şemineului, are un şarm aparte şi aparţine, fără îndoială, Artei: un erotism de bun-gust, discret, fără ostentaţie.
Marianne este angajată să picteze potretul lui Héloïse (Adèle Haenel), o tânără aristocrată (a cărei soră murise), întoarsă de curând de la mănăstire. O curiozitate abia temperată o îndeamnă să o ”descoasă” pe slujnică (Luàna Bajrami) în privinţa problemelor stăpânei sale. Aceasta din urmă o avertizează că ”a mai fost cineva înainte, dar nu a reuşit să o picteze”.
Tabloul trebuia pictat şi cu o condiţie: Héloïse şi mama sa urmau să plece la Milano dacă pretendentului fetei îi va plăcea lucrarea. Dar totul pare o misiune imposibilă, întrucât Héloïse refuza să pozeze, fiindcă nu îşi dorea căsătoria. Astfel încât Mariannei nu îi rămâne decât să o observe pe tânără şi să lucreze pe ascuns la portretul său. Când stă în faţa aceluiaşi şemineu cu crochiurile împrăştiate pe jos, parcă face un lucru interzis.
Marianne, care părea o persoană onestă, se va afla astfel din start în faţa unei dileme, a unei alegeri care îi va pune conştiinţa la încercare: să picteze cât mai bine cu putinţă portretul cerut (şi astfel să o condamne pe Héloïse, pe care nici nu o cunoştea, la o căsătorie pe care aceasta nu şi-o dorea), sau să găsească un subterfugiu?
(De altfel, părea a fi doar o chestiune de timp până când stratagema sa va fi deconspirată, fiindcă trebuia să ascundă prea multe lucruri).
În cele din urmă decide să îi spună tinerei adevărul (dar după ce îi făcuse portretul), fapt ce va duce la o răsturnare de situaţie: în urma aprecierii că tabloul este un eşec, făcută de Héloïse, Marianne va şterge chipul şi se va scuza, spunând că va reîncepe lucrul, iar tocmai când mama fetei dorea să o concedieze, Héloïse spune că va poza pentru ea. Ulterior, între cele două vor izbucni fiorii unei iubiri latente, care mocnea de mai mult timp.
Scena în care cele două se privesc, misterios şi ardent, în natură, în preajma focului, pe fundalul cântecului interpretat de femeile care descântau este antologică şi se constituie într-una dintre cheile filmului: adevărata dragoste, cea totală, nu îţi este dată fără sacrificiu. Rochia Héloïsei va lua foc.
Pasiunea care le va cuprinde, treptat, pe cele două, va lua şi forma unei relaţii carnale, dar va fi, în continuare, una spiritualizată, esenţializată.
Scenariul este extrem de ingenios (nu e de mirare că a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes – sau poate e?! Şi de ce Noémie Merlant nu a fost recompensată pe măsura prestaţiei sale?), scenele sunt bine construite, personajele dezvăluie treptat câte ceva din eul lor interior. Ceea ce apreciez la Sciamma este că nu se grăbeşte să şocheze, ci îşi construieşte minuţios povestea, pe care o condimentează însă în permanenţă cu acele ingrediente (detalii care sugerează ceva, tensiuni psihologice, taine încă nedezvăluite) necesare pentru a capta interesul în mod real, pentru a menţine filmul ”viu”.
Trimiterea la mitul lui Orfeu şi al Euridicei va anticipa un final tragic – cum, probabil, sunt foarte multe dintre poveştile de dragoste rezervate muritorilor. Cele două vorbesc despre asta, iar în final (care va fi foarte trist, dar nu se va solda cu victime) tema va reapărea într-un tablou al lui Noémie, care va simţi din plin ce înseamnă pustiirea unei despărţiri…Actriţele se achită bine de sarcină, toate, dar după o părere personală adevăratul recital îl dă Noémie Merlant, extrem de convingătoare şi naturală în rolul pictoriţei duplicitare şi uşor timide, dar în care zăceau pasiuni ascunse.
Regie: Céline Sciamma
Scenariu: Céline Sciamma
Actori: Noémie Merlant, Adèle Haenel, Luàna Bajrami
Unde poate fi vizionat Portrait de la jeune fille en feu:
