Past Lives (Celine Song, 2023)

Un film cu ritm lent al firului narativ și dialoguri liniștite și profunde care oferă spectatorului ambianța propice introspecției calme.

Diversitatea vieţilor trăite într-o singură existenţă pare a fi tema acestei producţii mai degrabă decât concepţia religioasă a vieţilor anterioare aşa cum sugerează titlul sau la care face trimitere un motiv recurent al filmului: „inyeon” sau „predestinare” în coreeană. De asemenea, în ciuda faptului că este promovat, chiar pe propriul site, drept o peliculă romantică, Past Lives nu este un film clasic de dragoste. Sau nu doar atât. Mai degrabă se joacă „de-a…” cu prejudecățile publicului încă din primul cadru când sunt prezentate, stând unul lângă altul la bar, cele trei personaje principale: doi bărbați (unul asiatic, celălalt alb) și, în mijlocul lor, o asiatică. Într-un dialog din offscreen se fac presupuneri despre legătura dintre ei, fiind incluși automat în clasicul triunghi amoros cu toate posibilitățile relaționale pe care le cuprinde acesta. Probabil că este inutil de spus, chiar și în acest stadiu incipient, că toate presupunerile se dovedesc, în final, greșite.

Un triunghi amoros există, într-adevăr, în film, dar evoluează altfel decât clișeul aferent. În același fel și alte clișee, tipice deja pentru melodramele coreene, se regăsesc în scenariu cum ar fi prima dragoste de la vârsta pubertății sau adolescenței, neîmplinită și imposibil de uitat, și invocarea sorții sau a destinului (inyeon). La rândul lor, și ele se revelează la final a fi altfel interpretate și puse în scenă, adică într-un mod neclișeistic. Căci ceea ce pigmentează acest triunghi amoros este experiența, poate chiar trauma, emigrării. Dezrădăcinarea este cea care oferă cheia de înțelegere a iubirii din film, o dublă dezrădăcinare: a fetei de 12 ani care e smulsă din lumea ei din Coreea de Sud pentru a emigra cu familia în Canada și a băiatului de aceeași vârstă care rămâne în urmă, exilat din prietenia unde prinsese rădăcini și începuse să crească. De aceea Past Lives mi se pare că e nu atât o poveste de iubire – fiind și asta –, cât mai degrabă redarea schimbărilor de destin produse de emigrare și a traumelor – conștientizate sau nu – provocate de efectele plecării. 

De altfel, scenariul scris de regizoarea Celine Song – aflată la debutul ei în lungmetrajul de ficțiune –  este plin de conotații autobiografice. Întocmai ca eroina filmului Moon Na-young, devenită după naturalizare Nora Moon (interpretată de Greta Lee), regizoarea s-a născut în Coreea de Sud şi a emigrat împreună cu părinţii –  tatăl ei fiind regizor de film precum tatăl personajului – în Canada, la mijlocul anilor 1990. Deci experiența emigrării este cunoscută nemijlocit de către Celine Song care vrea să o redea din perspectiva schimbărilor implicite de identitate produse prin plecare. Explicit motivul emigrării este formulat în două dialoguri scurte de la începutul fimului. Întrebată de ce părăsește Coreea în condițiile în care ea e fotografă și soțul ei regizor – deci oameni împliniți profesional și social –, mama lui Na-young răspunde că „atunci când renunți la ceva, câștigi altceva” pentru ca apoi, la școală, când însăși Na-young e întrebată de colegi același lucru, fata să ofere replica: „Pentru că noi, coreenii, nu câștigăm premiul Nobel pentru literatură”. Prin urmare, dorința de recunoaștere suplimentară și ambiția motivează plecarea acestei familii, ambiția rămânând o caracteristică a Norei recunoscută și de către Hae-Sung, prietenul din copilărie cu care se întâlnește după 12 ani, pe Skype. Ce altceva din identitatea ei trecută se păstrase în Na-young, devenită Nora, după 12 ani de viață americană? Dar cu Hae-sung ce se întâmplase după ce trăise abandonarea de către prietena și prima lui iubire? Răspunsurile le vor afla de-a lungul unei relații virtuale în care aflăm că Nora a devenit dramaturg, iar Hae-sung studia ingineria. Și, după cum era de așteptat, reîntâlnirea a dus la reapropiere și la retrezirea sentimentelor de altădată, sentimente rapid înnăbușite de Nora care pune capăt relației odată cu izolarea într-o rezidență literară. Cei doi se vor întâlni iar, de data asta în carne și oase, tot peste 12 ani, la New York unde Nora se stabilise după căsătoria ei cu alt scriitor, american de origine evreiască. Iată triunghiul amoros menționat mai devreme.

Prinsă în cadrul acestui triunghi amoros – care nu evoluează deloc cum ne-am aștepta -, Nora își conștientizează poate pentru prima dată pendularea între viața trecută din Coreea și cea actuală precum și motivul prelungirii în prezent a sentimentelor din copilărie. Dorul față de Hae-sung și relația cu el par să întruchipeze, de fapt, tot ce ajunsese să însemne Coreea pentru ea în cei 12 ani de viață petrecuți acolo. Dorința de a relua legătura cu prietenul din copilărie se confunda cu nevoia de reconectare cu trecutul. Perfect adaptată lumii americane, Nora începe să-și realizeze diferența după redescoperirea copilăriei prin Hae-sung. Iar sentimentul diferenței se va accentua – după propria ei mărturisire – și în căsnicia cu Arthur unde a fost nevoie de o ajustare reciprocă pentru ca „rădăcinile să-și găsească locul”, căci „doi copaci nu pot intra într-un singur ghiveci”. 

Totul însă se petrece treptat. Emoțiile, inițial bine ținute în frâu și astfel potențate, se dezvăluie încet și de-abia în final, își găsesc o cale de manifestare. Iar filmul știe să creeze o atmosferă impregnată de nostalgie și de simplitate în care nimic nu răbufnește, iar sentimentele își găsesc până la urmă drumul lor firesc către împlinire și lămurire. Imaginile nu sunt grandioase sau sofisticate, ci surprind cotidianul în tot ce are el mai comun, dar esențial. New Yorkul se remarcă prin zgârie-norii spectaculoși, simboluri ale reușitei, dar și prin casele retro din East Village, cartierul tradițional al boemei intelectuale unde Nora visase să-și trăiască existența ei de scriitoare recunoscută și recompensată ba cu premiul Pulitzer, ba cu premiul Tony; iar Seulul, cu străzile sale înguste, care urcă în pante, unde se aglomerează locuințe modeste și cu locuri de joacă este surprins prin filtrul luminos al amintirilor din copilărie. 

Scăldându-se în această atmosferă creată de trăiri puternice, dar neclarificate și neexprimate pe de-a întregul, Nora începe drumul către auto-lămurire provocată și de discuțiile cu soțul ei. Arthur pare să conștientizeze primul „pericolul” unui posibil rival venit dintr-un trecut pe care nu-l poate controla. „În somn vorbești doar în coreeană”, îi spune el, sublinind lipsa lui de acces la o parte bine adăpostită din sufletul soției. Și, la rândul ei, după ce observă că Hae-sung este „atât de coreean” prin comportamentul și alegerile sale, constată de asemenea: „Mă simt atât de non-coreeană când sunt cu el și, în același timp, oarecum… chiar mai coreeană. E ciudat.” Parcă pentru prima dată își punea problema unei diferențe dintre identitatea lui, coreeană, și a ei, americană, dar și a unei similitudini identitare. De aceea relația dintre cei doi este mai mult decât imersarea în amintirea primei iubiri din copilărie, fiind și redescoperirea în viața prezentă, din America, a persistenței vieții din trecute, din Coreea, chiar și sub forma nostalgiei. Este ceea ce descoperă Nora la capătul filmului, poate cu surprindere. În cazul ei, inyeon se traduce prin soarta de a duce cu sine viața trecută în cea prezentă. 

Publicul, pe lângă această descoperire pe care o face alături de eroină, află și că exilul sau emigrarea își pune amprenta nu doar asupra celor plecați, ci și asupra celor lăsați în urmă care, precum Hae-sung, rămân fără să înțeleagă mare lucru și plutesc în derivă mult timp. Lămurirea, însă, va veni și pentru el în timpul discuției de la bar de la finalul filmului care readuce în fața noastră – ca într-un cerc care se închide – scena de început. „Adevărul pe care l-am aflat aici” – îi spune el Norei/Na-young – „este că tu a trebuit să pleci pentru că așa erai tu. Și eu te plăceam pentru tu erai tu. Iar tu ești cineva care pleacă”. Este nu doar o declarație de iubire și de îmbrățișare a diferenței celuilalt, ci și revelația prin care el ajunge să se resemneze sau să împace trecutul cu prezentul. Și în cazul lui Hae-sung se vădește că nu i-a fost predestinat ca dragostea lui pentru Na-young să se împlinească. Pentru el inyeon nu înseamnă decât acea ruptură dramatică de la 12 ani care i-a permis ei să fie ea însăși, dar care pentru el se vindecă de-abia la maturitate după o călătorie aproape inițiatică: „Acea Na-young de care-ți amintești tu, nu există aici. (…) Acum 20 de ani am lăsat-o în urmă, cu tine.” Iar acest adevăr rostit de Nora îi aduce lui Hae-sung resemnarea sau împăcarea necesară. Și tot spre finalul filmului, se lămurește și ce înseamnă inyeon în accepția contemporană propusă de Celine Song. În mod tradițional, inyeon semnifică liantul predestinat dintre oameni și derivă din concepția despre reîncarnare și înseamnă faptul că îți este predestinat ca în toate viețile viitoare să te reîntâlnești cu persoanele importante din viețile anterioare. Dar în filmul regizat de Celine Song inyeon înseamnă reîntâlnirea cu diversele versiuni ale tale și ale celorlalți, de-a lungul aceleiași existențe care cuprinde, totuși, mai multe vieți. 

Actorii care dau viață acestei povești scăldate de nostalgie și îmbibate în emotivitate puternică, dar nu în sentimentalism, au trecut nemijlocit prin experiența diasporei întocmai ca regizoarea Celine Song. Yoo Teo (interpretul lui Hae-sung) este născut la Köln din părinți sud-coreeni (tatăl miner, mama asistent medical) care ajunseseră să lucreze în RFG la finalul anilor 1970 într-un context istoric demn, la rândul său, de o versiune cinematografică. Apoi a studiat în SUA și Marea Britanie, iar engleza sa stâlcită din film nu e decât o dovadă a simbiozei cu personajul: un coreean sadea, un pic sobru – poate chiar inhibat pe alocuri – și stingherit în New York, dar cu un aer protector și „viril”, după cum a observat chiar Nora la 12 ani. El este cel care, în copilărie, a înțeles-o, a acceptat-o și a susținut-o discret pe mai înflăcărata și ambițioasa Na young și tot el este cel care, la maturitate, prin empatia caracteristică o ajută pe actuala Nora să se reconecteze cu trecutul.
Mai extrovertită în interpretare, Greta Lee (născută la Los Angeles din părinți coreeni imigranți) pendulează cu multă naturalețe și șarm între expansivitatea, auto-controlul și calmul introspectiv al personajului, reușind să redea foarte bine tribulațiile unei femei care, inundată de amintiri și emoții neclare, încearcă să și le lămurească.
În concluzie, Past Lives merită văzut; ritmul lent al firului narativ, afecțiunea dintre personaje, dialogurile liniștite și profunde fără a cădea în prețiozitate oferă spectatorului ambianța propice introspecției calme, „departe de lumea dezlănțuită” de azi.

Regie: Celine Song

Scenariu: Celine Song

Actori: Greta Lee, Teo Yoo, John Magaro