Un film cu tentă biografică ce redă cinematografic portretul, psihologia și evoluția uneia dintre cele mai controversate figuri ale lumii științifice, care – cu voie sau fără – și-a pus o amprentă ireversibilă asupra evoluției omenirii.
Nu cred că inspirația umană ar putea, vreodată, să conceapă un personaj comparabil cu profilul psihologic al lui Oppenheimer, întrupat de natură. Adică un ins articulat constructiv-distructiv, eliberat de orice constrângeri morale, devotat până la epuizare unei obsesii cognitive, reușind să se redreseze doar când a atins apogeul cinic.
Cercetătorii cu vocație, cu contribuții notabile la progresul științei s-au dedicat cauzei și și-au găsit liniștea când au deschis lacătul…
Și Oppenheimer a fost captivat de un mister – puterea, invers proporțională, a legăturii interatomice cu aria de cuprindere a unui atom – întrezărind energia imensă degajată de explozia nucleului.
Oppenheimer era un avid al textului Mahabharata, adeptul mantrei hinduse Om Nespati Shivaya. Asta ar explica de ce, spre deosebire de ”restul” tagmei, nu s-a mulțumit să demonstreze puterea de reacție în lanț fuziune-fisiune declanșată de explozia nucleului, ci a investigat la cât se cifrează potențialul maxim distructiv al respectivei operațiuni.
Beneficiind de condițiile excepționale oferite de statul american ”căutătorului”, a condus o echipă de elită, în cadrul laboratorului din Los Alamos, reușind să creeze un dispozitiv capabil ”să pună în operă” o deflagrație echivalentă cu explozia a 20.000 de tone TNT. Adică bomba atomică lansată la 6 august 1945 deasupra Hiroshimei – a cărei ”ciupercă” a ridicat în aer, cu ea, 200.000 de suflete nevinovate (la care se adaugă, treptat, miile de iradiați, sutele de mii de chinuiți ajunși în cele din urmă în mormânt). Legenda spune că pilotul aeronavei care a aruncat bolidul atomic a avut un asemenea șoc traumatic, văzând efectul, încât n-a mai reușit să iasă niciodată din el. Însă Oppenheimer, ce urmărea și el pe viu operațiunea, ar fi reprodus, verbal, textul lui Shiva inclus în Mahabharata: ”Am devenit distrugătorul lumilor”. Nimeni nu știe exact dacă, atunci, Robert Oppenheimer și-a manifestat satisfacția de a fi reușit distrugerea confraților în specie – ca performanță în sine – ori și-a exteriorizat triumful asemeni unei zeități – materializând principiul Zeului Shiva din trinitatea budistă. În orice alternativă de nuanță, părintele bombei atomice n-a schițat minima căință față de urmările ”reușitei” sale, n-a rezonat decât cu propriul orgoliu, satisfăcut de rezultat.
Nu sunt singura care și azi se întreabă – omul în carne și oase din care a țâșnit ideea și a și rezonat cu dorința împlinirii de a destructura ce a structurat Creatorul și a recompune el efectul Hiroshima-Nagasaki mai întrunește condiția de ființă umană? Sau e un mutant al speciei, copleșit de satisfacția distrugerii – punându-se pe picior de egalitate cu zeitatea din trinitatea budistă? Niciodată n-a rostit ceva care să aibă tangență cu remușcarea – post-factum ororii n-a făcut altceva decât să se implanteze în fel de fel de comitete și comisii internaționale angajate în lupta împotriva proliferării armamentelor nucleare.
Filmul țesut din ”caierul” biografic Robert Oppenheimer are meritul de a ilustra secvențial, natural, devenirea căutătorului transfigurat în fața secretului ascuns de măreția bolții cerești în personaj obsedat de prioritatea descoperirii misterului atomic, imun la orice atenționări sau precauții, cu admirația Zeului Shiva, sentiment înnăscut. Și la apogeul echipei de elite, atins în momentul confirmării dezastrului obținut în urma exploziei experimentale a mini-bombei atomice în poligonul de încercări de la Los Alamos. Chipurile împietrite de încordare se destind pe măsură ce pârjolul acaparează zona, alunecă în satisfacție reținută și apoi se dezlănțuie – oamenii victorioși izbucnesc în urale, se îmbrățișează afectuos, aplaudă frenetic. Au reacționat exact precum cei de la NASA când echipajul Apollo a aselenizat și primul astronaut a pășit pe solul Lunii. Identic cu bucuria nestăvilită a unor sportivi care și-au surclasat adversarul și au câștigat Campionatul Mondial!
Regizorul Christopher Nolan a insistat, în context, și pe reacția eroului, în postura de lider suprem. Robert n-a așteptat deznodământul și ”a furat startul”, alergând bezmetic spre craterul pârjolit, ignorând suflul încă resimțit, aruncând în goană chiar ochelarii de protecție, pentru a savura efectul – cel pe care îl calculase.
O a doua idee crucială în economia story-ului este ambiția nestăvilită ce a stat, din primul moment, la baza programului, concurența între cei de aceeași teapă, dar alocați unor tabere diferite. Nicidecum teza, mai curând de fațadă, a pericolului ca naziștii sau rușii să aibă posibilitatea de a valorifica în război armamentul atomic. Aspectul este bine argumentat de scenarist și regizor, care evidențiază dezamăgirea lui Oppenheimer când află că Hitler e mort, iar Germania învinsă. El pare a se întreba: ”Și cu reușita noastră ce se va întâmpla?”. Ca imediat să-i vină și ideea: o lansăm peste japonezi, încă în război, pentru a le curma ofensiva. Ideea a insinuat-o politic mai sus, i-a oferit-o președintelui Truman ca formulă de a stopa conflagrația fără alte pierderi (oare lacrimile de la întâlnirea cu acesta au fost reale sau simulate?).
A fost ilustrul fizician un manipulator sau un manipulat? Mai degrabă, prima variantă. Rareori și numai în cazul direct al unor negocieri pe aria de interes a cercetărilor proprii a fost direct. În aria politicului a lucrat prin terți. Metaforic vorbind, a reușit să umple hambarul cu grâu, dar a și cules furtună când a semănat vânt. N-a fost infailibil, dar atât de tenace încât, pe sinusoidă, a revenit la vârf după o interminabilă judecată, când a fost copleșit de toate interpretările posibile – autentice, dar și orientate spre a-l dărâma – obținând chiar un premiu național. A fost speculat și învârtit pe degete – și a speculat la rândul lui, învârtind lumea pe degete, până ce efectul produs i-a topit imaginea clară.
Vezi cum piere, treptat, claritatea imaginii, se topește de prea multă lumină orbitoare și dispare în fundal… De două ori pe parcursul aceluiași film.
A avut Oppenheimer un punct culminant? Din punctul meu de vedere, ziua de 6 august 1945, când a urmărit (nu a ascultat ce se petrece la radio, cum apare în film) și a exclamat cu vorbele lui Shiva din mantra zeului, din trinitatea budistă: ”Acum sunt distrugătorul lumilor!”. Statură consolidată de ecourile din presa vremii și titulatura ”părintele bombei atomice”. Anvergura i-a atras ostilitatea președintelui țării – oarecum ”detronat” din postura de autor al înfrângerii Japoniei – și a altora care l-au combătut pe parcurs.
Judecata filmată cu încetinitorul – din punct de vedere al derulării – este mostra perfectă de ce se întâmplă când încredințezi o analiză unei comisii. Totul se devălmășește și se deteriorează ”ca la carte”.
Tabloul final, prezentat de regizor, este elocvent: contururile se lărgesc în lumină până dispar. Traseul post-factum al biruinței a fost sinuos – al loviturii ”drepte” și ”nedrepte” – dar luptătorul a ieșit, adesea, deasupra inclusiv prin distincția cu un mare brevet național.
Nu știu cât de adevărat e că Oppenheimer ar fi avut vreodată remușcări, ar fi regretat deznodământul Hiroshima-Nagasaki. Istoria nu consemnează că ar fi rostit, vreodată, ”am mâinile pătate de sânge”. Scena în care primește, din partea președintelui SUA, o batistă albă, ca să le șteargă e foarte reușită cinematografic, îl prezintă ca pe o victimă, dar poate fi un simplu artificiu. Omul acesta (ca să-l parafrazăm pe Hemingway) a fost, când și când, învins, însă niciodată înfrânt. A șerpuit tot timpul în comisii și comitete de stârpire a pericolului conflagrației atomice, sub lozinca ”înarmarea ca descurajare”. O tevatură scriptologică non-sens…
În finalul producției cinematografice distinse cu Oscar, are loc intersectarea ”umbrei lui Einstein” cu Oppenheimer, care-i mărturisește acestuia că are remușcări, iar ”părintele relativității” nu îl privește, ci se îndepărtează. Fiindcă Einstein a fost printre primii – și nu ultimul – care l-au avertizat pe Oppenheimer de faptul că va deschide Cutia Pandorei. Și l-a ignorat. Și s-a mai și mirat că la ”judecata de Apoi a americanului erou” cei ce l-au sfătuit să nu treacă Rubiconul l-au reclamat din nou.
Unde filmul cred că exagerează este tentativa de a impune o anume determinare, influențare politică. Că politicul a profitat din plin de pe urma realizării lui Oppenheimer e sigur. Dar nu ideologia politică, interferată cu crezul științific, a denaturat sensul și scopul operațiunii ”Bomba atomică”. Poate că și unele interferențe dintre planul previzibilului și ceea ce s-a confirmat îngreunează percepția corectă a fenomenului, dar minusurile sunt infime în raport cu realizarea.
Cei ce nu au cunoștință de activitatea reală, obiectivă a lui Oppenheimer pot fi uneori derutați, pot să nu-și dea seama, prin deducție logică, ce e adevăr și ce e ficțiune artistică.
Însă pelicula merită vizionată, este de referință, mai ales în contextul actual al tentației de a ”duce povestirea” unde vrem noi, contemporanii. Făcând doar mici concesii comercialului, Oppenheimer reușește să infirme teza, din păcate cu acoperire în realitate, potrivit căreia filmele biografice urmăresc mai mult încasările și premiile decât redarea autentică a personalității celui în cauză. Poate că nici filmul lui Nolan nu este perfect, dar redă adecvat din punct de vedere cinematografic portretul, psihologia și evoluția uneia dintre cele mai controversate figuri ale lumii științifice, care – cu voie sau fără – și-a pus o amprentă ireversibilă asupra evoluției omenirii.
Regie: Christopher Nolan
Scenariu: Christopher Nolan, Kai Bird, Martin Sherwin (roman)
Actori: Cillian Murphy, Emily Blunt, Robert Downey Jr., Jason Clarke
Unde poate fi vizionat Oppenheimer:
