Onibaba (Kaneto Shindô, 1964)

O poveste sumbră, cu elemente plasate în supranatural, despre supraviețuire și pasiune carnală în care regizorul intercalează antic și modern, mit și realitate, diavol și moarte.

Icon-Must-See

recenzie de film Onibaba, Kaneto Shindo

Marele contemporan al lui Akira Kurosawa, Kaneto Shindô, a debutat în anii ’30 ca scenarist pentru regizori ca Kenji Mizoguchi, Tomu Uchida sau Kōzaburō Yoshimura. A semnat regie de film pentru prima dată în 1951 când realizează autobiograficul Story of a Beloved Wife, prilej cu care o întâlnește pe Nobuko Otowa, cea care îi va deveni soție, muză și protagonistă a filmelor sale importante, Children of Hiroshima (1952), The Naked Island (1960) sau Onibaba. William Friedkin, regizorul lui The Exorcist (1973), scria despre Onibaba că este cel mai terifiant film turnat vreodată. Poate cei care vizionează filmul japonez pentru prima dată astăzi vor găsi afirmația exagerată, raportat la excedentul de horror din ultimii 30 de ani cu secvențe extrem de sângeroase, eventual augmentate CGI. Doar că, pentru a verifica afirmația lui Friedkin, trebuie avut în vedere că Onibaba este un film care are o vârstă de peste 50 de ani.

Povestea este plasată în secolul XVI, într-o Japonie feudală răvășită de războaie civile sângeroase și interminabile inițiate de suverani teritoriali rivali. În inima câmpurilor dese de susuki, o iarbă înaltă de peste doi metri care creează un labirint sufocant, două femei, mama (Nobuko Otowa) și nora (Jitsuko Yoshimura), își așteaptă fiul și, respectiv, soțul să se întoarcă de la război. Între cele două femei s-a cristalizat o legătură specială puternică ce le conferă o anume independență față de greutățile vieții. Ele fac față sărăciei și foametei generale având un plan propriu pentru supraviețuire: ascunse în desișul susuki-ului ca două fantome, pândesc samurai răniți și extenuați de foame și căldură care se incâlcesc și se rătăcesc în ierburile gigante. Când un asemenea soldat apucă pe cărările dintre susuki, cele două femei îl ucid fără milă pentru a-i fura armele și armura. Corpurile despuiate ale nefericitilor sunt aruncate într-un puț aparent fără fund, căscat în inima câmpului și bine camuflat. Femeile duc prada unui speculant dubios, Ushi (Taiji Tonoyama), care le oferă în schimbul valoroaselor artefacte de samurai săculeți cu meiul cu care femeile supraviețuiesc în micuța lor colibă până întâlnesc următoarea victimă.
Într-o zi, Hachi (Kei Satô), un vecin care are o colibă în apropiere, se întoarce de la război nevătămat și le povestește că fiul și soțul așteptat nu va mai veni înapoi acasă: a fost ucis în luptă chiar sub ochii lui. În ciuda durerii cauzate de veste, o legătură puternică se naște între proaspăta văduvă și Hachi. Cei doi sunt tineri și frământați de o atracție sexuală aproape animalică, stăpâniți de pasiune carnală din care este exclusă orice fărâmă de romantism. Ei nu văd nicio opreliște pentru a-și potoli nevoile trupului. Doar soacra tinerei femei se opune: dincolo de dezgustul pe care i-l provoacă Hachi, neîncrederea în el și furia de a îi fi sedus nora, femeia nu va mai putea ucide samuraii de una singură. Sfârșește prin a i se oferi ea însăși pe tavă lui Hachi pentru ca acesta să o lase în pace pe tânăra ei noră. Acesta o refuză brutal, declanșând frustrarea și furia care o vor determina pe femeie să ticluiască un plan pentru a o speria pe tânăra noră: ea trebuie să renunțe cu orice preț la aventura cu Hachi și să i se alăture din nou în urmărirea și uciderea samurailor în desișul de susuki.

Kaneto Shindô a trăit personal toate ororile celui de-al doilea război mondial într-o Japonie învinsă, fiind în contact direct cu brutalitatea neverosimilă și tragediile fără precedent generate de un conflict de asemenea amploare. Mai mult, regizorul a observat că oroarea războiului nu este resimțită numai de către soldații implicați direct în luptă, ci ea se găsește deopotrivă insinuată adânc în viețile și sufletele celor rămași acasă, fie ei femei sau tineri. Dacă pe linia frontului războiul înseamnă sânge și moarte, în satele părăsite de bărbați războiul naște grozăvii mai greu de imaginat și suportat: sărăcia, foametea, mizeria, teama. Toate acestea conduc la nevoia acută de supraviețuire. Iar cei care reușesc să facă asta, plătesc un preț uriaș: pierd orice atribut uman, suferă o dezumanizare aproape completă. Oamenii devin niște monștri viciati și depravați care trăiesc într-o lume amorală în care omorul sau furtul sunt perfect acceptate, fiind instrumente verosimile pentru a asigura lingura zilnică de mei.
Povara războiului însoțește permanent cele câteva personaje din Onibaba. Foametea, sărăcia, disperarea și instinctul sexual reprimat se resimt constant, în surdină, în fiecare cadru. Dincolo de câteva secvențe mai dure, insinuarea este făcută voalat și tensionat de către Shindô, care nu se ferește să nuanțeze încărcătura sexuală a personajelor sale prin prezentarea de cadre repetate în care cele două femei sunt dezbrăcate până la brâu.
Ceea ce regizorul aduce în mod răspicat în prim plan este, de fapt, rezultatul pe care tragedia unui război îl lasă în urmă: oamenii sunt dezbrăcați de umanitatea lor care a fost sacrificată până la limita transformării efective a acestora în adevărate bestii. Tocmai această viciere absolută a spiritului uman care supraviețuiește într-o lume în care nimeni și nimic nu poartă o valoare, în care totul se poate fura și vinde surprinde la filmul lui Shindô. Încercarea de a supraviețui cu orice preț are întotdeauna consecințe tragice. Decadența unei Japonii din vremuri atât de tulburi este surprinsă în acest microunivers creat cu o semnificativă atenție asupra tușelor care îi imprimă verosimil unei povești aflate în proximitatea unui aparent spectacol mitic sau suprareal.
Construcția personajelor surprinde și mai mult: dezumanizarea lor este atât de profundă, încât ele însele se simt bine în pielea lor. În vreme ce Hachi, un dezertor lipsit de orice etică, morală sau remușcare, se laudă că a înjunghiat un om fără apărare sau că a ucis un preot pentru a-i fura hainele, cele două femei trăiesc cu senzația ingenuă că nu au săvârșit niciodată nimic greșit. Chiar dacă soacra îi povestește cu detașare nurorii sale despre iadul care îi așteaptă pe cei păcătoși după moarte, ele nu se simt împovărate. Sunt obișnuite să ucidă și să fure, s-au transformat, acționează sub imboldul instinctului elementar și pentru ele este firesc orice act de cruzime care le oferă siguranţa că ziua de mâine le va găsi în viață. În realitate, ele sunt deja monstruoase aidoma creaturilor ce sălășuiesc în iad. Sunt la fel de hidoase ca măștile diavolești pe care soacra le va folosi în scopul de a-și speria nora. Iar desișurile aproape neverosimile de susuki în mijlocul cărora se află gaura fără fund în care putrezesc trupurile samurailor uciși pare a fi exact poarta de intrare în iad.

Filmat cu o minuțiozitate exemplară, cu o imagine superbă în alb și negru, într-un decor unic învăluit aproape permanent de înaltele ierburi susuki, Onibaba este o poveste sumbră, cu elemente plasate în supranatural, despre supraviețuire, pasiune carnală, gelozie, invidie, în care regizorul intercalează antic și modern, mit și realitate, diavol și moarte. Coloana sonoră susține impecabil tenebrosul peliculei, de la zgomotul vântului printre ierburile susuki imitat de saxofon până la bătaia tobelor parcă într-o armonie de ritual străvechi.
Un film imposibil de uitat.

Regie: Kaneto Shindô

Scenariu: Kaneto Shindô

Actori: Nobuko Otowa, Jitsuko Yoshimura, Kei Satô