Om det oändliga (Roy Andersson, 2019)

O realizare originală, cu multiple implicaţii filosofice, o analiză nu lipsită de compasiune a micilor şi marilor drame terestre.

Recenzie de film About Endlessness

Eram familiarizat cu stilul nonconformist şi cu puneri în scenă care ridică spectatorului probleme aparte ale regizorului suedez Roy Andersson din filmele Songs from the Second Floor şi A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence.
Dar cel mai recent film, Om det oändliga (eng. About endlesness) mi-a depăşit aşteptările, care oricum erau foarte ridicate, în opinia mea fiind şi cea mai bună creaţie a sa.

Filmul este alcătuit din mai multe secvenţe disparate (doar câteva dintre personaje revenind pe parcurs), în care vocea naratorului anunţă sec: ”am întâlnit un bărbat/o femeie care…”, apoi regizorul dezvoltând, nu foarte amplu, povestea acestuia, ca într-un scurtmetraj.
Ceea ce face cu totul deosebită pelicula lui Andersson este că aceste secvenţe spun poveşti esenţiale despre existenţă (uneori diametral opuse), trecând de la un caz la altul, de la un convoi de prizonieri deportaţi sau de la un osândit care imploră în zadar să-i fie cruţată viaţa la dansul în plină stradă al unor fete care încearcă să-şi exprime feminitatea, de la o simbolică flagelare în stradă şi o condamnare la crucificare, trimitere evidentă la mitul cristic, la cazul unui preot care îşi pierde credinţa sau la imaginea unui copil în faţa unei biserici.

Mini-poveştile imaginate de Andersson sunt aparent fără legătură, dar surprind omul în ipostaze esenţiale: în faţa morţii (condamnatul amintit, tatăl unui sinucigaş, familia care îşi plânge băiatul dispărut, la cimitir), în faţa crizei religioase (preotul care, spre final, într-o scenă antologică, va solicita ajutorul psihiatrului pe care îl consulta, spunându-i că şi-a pierdut credinţa şi că nu ştie ce să facă, iar asistenta acestuia îi va replica sec: ”e ora închiderii”, iar psihiatrul se va scuza că trebuie să prindă autobuzul), în faţa dragostei (fetele care dansau în stradă, apoi femeia care se teme că nu o aştepta nimeni în gară, dar şi cea care adora şampania, la o întâlnire romantică), în sfârşit în faţa unor probleme stupide, dar care nu pot fi evitate, precum cele de la stomatolog sau a maşinii care nu mai porneşte.

Este evident, sugerează Andersson, că viaţa le cuprinde pe toate: şi mânie, şi durere, şi dragoste, şi pasiune, şi frică, şi sentiment al pierderii, şi apel către divinitate, şi singurătate, şi o inerentă doză de absurd.
Dar, în fond şi la urma-urmei, ce este, cu adevărat, viaţa?

În timp ce vizionam această dramă în multiple secvenţe (dacă în alte realizări ale sale comicul juca un rol mult mai pregnant, deşi erau mai degrabă tragicomedii, în Om det oändliga dramaticul este ”vioara întâi”) mă întrebam de ce a fost ales titlul ”Despre nemărginire”, fiindcă în afara unor vederi panoramice ale oraşului la început şi apoi undeva pe la jumătate nu se întrevedea o explicaţie certă. Mi-am format părerea că este vorba despre nemărginire ca existenţă în general, având în vedere că mulţi cred în eternitatea existenţei sub formă de spirit, dar aceasta nu era decât o prezumţie pe care nu puteam să mi-o asum doar pe baza cadrelor vizionate.
Convingerea mi-a fost dată ulterior de două episoade-cheie din film: cel în care apare un cuplu zburând deasupra (întinderii nemărginite a) oraşului, secvenţă suprarealistă cu trimitere la existenţa spiritului sau, eventual, a îngerilor, dar mai ales cel în care un bărbat şi o femeie dialoghează pe tema existenţei şi aduc în discuţie faptul că totul este energie, iar energia nu îşi poate înceta niciodată existenţa, cel mult se poate transforma – ajungând la concluzia că şi ei, oameni fiind, sunt alcătuiţi (şi) dintr-o energie (sufletul) care nu se va pierde niciodată.
Deci, pentru Andersson, aş îndrăzni să spun că metempsihoza există, deşi nu vorbeşte despre ea decât tangenţial. De fapt, regizorul suedez se concentrează asupra acelor întâmplări care se dovedesc a fi adevărate lecţii de viaţă, adevărate încercări pe care le trecem (sau nu) în decursul existenţei noastre. Care se va sfârşi la un moment dat, prin moarte, dar este văzută ca nemărginită în ansamblu, ca existenţă a spiritului.

Toate personajele au ca numitor comun trecerea printr-o existenţă care le poate oferi cele mai neaşteptate încercări şi prilejuri de a se confrunta cu ele însele şi cu cei cu care interacţionează. Sunt abordate atât marile încercări ale vieţii, cât şi întâmplări cotidiene, acoperite de banal.

O realizare originală, cu multiple implicaţii filosofice, o privire lucidă aruncată asupra existenţei, o analiză nu lipsită de compasiune (deşi tonul naratorului pare rece, inflexibil) a micilor şi marilor drame terestre.
Unul dintre filmele absolut remarcabile ale anului 2019, câştigător al Leului de Argint pentru cel mai bun regizor, la Festivalul de la Veneţia.

Regie: Roy Andersson

Scenariu: Roy Andersson

Actori: Jessica Louthander, Tatiana Delaunay, Anders Hellström

autor
"Mă preocupă foarte mult faptul că filmul a devenit o industrie, tot mai mult alimentată cu efecte speciale şi violenţă, în detrimentul actului artistic…
Citește →
RECENTE
Etichete