O comedie cu intrigă derizorie, cu scenariu lipsit de substanță ori notă de originalitate, care nu poate fi salvată nici măcar de numele mari de pe afiș.
Pentru publicul amator de comedie, anul 2022 a fost unul bogat în producții de film comercial. Teambuilding a avut încasări record, Mirciulică a umplut și el sălile de cinema. Amândouă filmele au ajuns în biblioteca Netflix. Fără prelungiri mi-a suscitat mai tare interesul datorită distribuției excelente. La fel s-a întâmplat cu #dogpoopgirl care are un scenariu inspirat dintr-o postare socială care a declanșat un neverosimil scandal online în Japonia.
După lansarea din septembrie a filmului Nunți, botezuri, înmormântări, nimic din ce citisem despre el nu m-a determinat să îl vizionez la cinema. Deși așteptam un film cu semnătura lui Alexandru Lustig, după debutul acestuia cu excelentul Mantaua în anul 2021. Dar prezența în capul de afiș a lui Șerban Pavlu și comoditatea oferită de aceeași platformă de streaming amintită m-au împins spre vizionare.
Povestea este simplă: Berinde, un afacerist (Șerban Pavlu), cumpără un teren pe malul unui lac cu gândul să construiască câteva case pe care să le vândă apoi cu un profit de un milion de euro. Prețul plătit pentru teren pare un adevărat chilipir, iar câștigul fabulos se va datora peisajului superb, aerului respirabil și, mai ales, liniștii care domnește la marginea pădurii, departe de oraș. Dar ar fi prea frumos ca toate să meargă strună. Terenul în chestiune are un viciu insurmontabil: vecinii de peste gard, soții Gogea (Anca Sigartău și Gheorghe Ifrim) dețin un local imens unde se organizează evenimente. Zgomotoase. Foarte zgomotoase, cu mulți decibeli, manele, strigăte și chiuituri. Afaceristul înțelege că nu va putea construi niciodată pe terenul lui în condițiile în care localul continuă să organizeze petreceri care vor tulbura potențialii cumpărători ai caselor sale. Își vede investiția irosită și profitul de un milion de euro dus pe apa sâmbetei. Discuțiile cu gălăgioasa familie Gogea nici măcar nu trec prin faza amiabilă. Conflictul degenerează rapid și începe un război zgomotos purtat la nivel de decibeli. Dacă localul soților Gogea îi ruinează lui Berinde șansa de îmbogățire, atunci acesta va compromite toate evenimentele și petrecerile și îi va sărăci pe patroni. Armele sunt boxele de mare amplitudine. Gloanțele sunt manelele lui Jean de la Craiova sau muzica celor de la Paraziții. Toate la volum maxim. Se ajunge în scurt timp de la ceartă la acuzații și arestări, de la discuții la procese penale și civile și de la intimidări la… organizări de nunți și înmormântări. Concomitent.
Având ca punct de pornire o asemenea intrigă, care în cel mai bun caz poate fi numită derizorie, era foarte dificil ca scenariul să poată fi conturat în așa fel încât să aibă o substanță proprie și o notă de originalitate. Cu toate acestea, putea excela la nivelul dialogului, aspect decisiv când vine vorba de comedie. Din nefericire, scenariul nu performează nici la acest capitol. Replicile au naturalețe în context, dar sunt de o banalitate debordantă. Nimic nu dă nota de hilar, cuvintele nu devin sarcastice, ironia lipsește cu desăvârșire. Ceea ce ar fi trebuit să fie umor este doar o culegere de ziceri pur românești, deja tocite de la atât de multă întrebuințare în jargonul zilnic. Lipsite de limbaj licențios, replicile sunt atât de cuminți, monotone și comune încât nu au capacitatea de a provoca vreun amuzament spectatorului. Greu și să îi smulgă un zâmbet.
Speculând la maximum și în felul strict românesc principiul etern al morții caprei vecinului, lucrurile în narațiune se complică și devin ușor absurde: Berinde este înregistrat cu un microfon ascuns atunci când negociază cu soții Gogea care simt că își pierd afacerea. Berinde este arestat pentru șantaj. Apar în scenă procurorul și judecătorii. Până la acest moment singura autoritate a statului fusese polițistul de proximitate (Nicodim Ungureanu, într-un rol extrem de tocit, polițistul incompetent și corupt) care nu luase, evident, nicio măsură.
Scenariul merge mai departe și atinge anumite note grotești (plimbarea cu dricul a mortului în sicriu deschis doar pentru a bloca drumul unei mirese către propria nuntă), apoi ajunge la nivelul penibilului (mortul se trezește din somnul cel de moarte pentru că, de fapt, era doar înecat cu un os de pește, pardon, cu un pește întreg, spre bucuria generală a cortegiului funerar).
Apogeul este reprezentat de un Dans al pinguinului în care se prind nuntași și bocitori deopotrivă, într-o secvență lungită inexplicabil.
În zadar sunt prezenți pe ecran Pavlu, Sigartău și Ifrim. Ei nu pot salva filmul și, ca atare, întreaga construcție a acestuia se năruie. În ciuda forței de care dispun, actorii sunt constrânși să se îngusteze până la dimensiunea personajelor lor și să-și livreze replicile concepute supărător de plate. Cu un scenariu aproape steril, cu o interpretare actoricească atât de facilă, cu pretenții artistice aproape inexistente, maximul actoricesc ce poate fi livrat în fața camerei este lipsa falsării. Ori așa ceva nu se poate imagina la tripleta amintită de pe afiș.
Dacă adresabilitatea producției a fost atent determinată, dacă publicul țintă a fost receptiv și s-a declarat încântat, toate lucrurile sunt în ordine. Eu doar cred că este păcat de o risipă de resursă actoricească precum cea utilizată într-un film realizat în această manieră. Poate că nu sunt eu un receptor foarte exact al actualului tip de umor românesc care prinde la publicul larg sau poate Alexandru Lustig pur și simplu nu a găsit, de această dată, calea potrivită de a face un film de comedie.
Regie: Alexandru Lustig
Scenariu: Alexandru Lustig
Actori: Serban Pavlu, Anca Sigartau, Gheorghe Ifrim
Unde poate fi vizionat Nunți, botezuri, înmormântări:
