Noul Val – imagine asupra contemporaneității?

Motto: „Cu filmul românesc e cam așa: când nu e deloc, e tragic; când e puțin și prost, e și mai tragic; iar când e puțin și pe jumătate prost, iar pe jumătate bun, e semi-tragicomic”.

Noul Val – minimalist, cu povești ale unei realități atroce, chiar dacă acțiunile propriu-zise ale filmelor sunt dirijate cu polonicul și plasate în bucătării înghesuite, sufragerii blocate încă în comunism, holuri scufundate în întuneric, prin care spectatorul caută, cu o ultimă speranță ce îi luminează calea, atât talentul, cât și intențiile regizorale, dar, poate mai presus de toate, caută să înțeleagă acest nou (acum vechi) tip de cinema.    

Noul Val –  un antonim pentru realismul magic, deși acesta a mai apărut pe alocuri în operele Noului Val, mai mult ca pretext, fantasmă, decât ca modalitate de afirmare filmică, așa cum singurul lucru ce poate ține de magie din Comoara (2015, r. Corneliu Porumboiu) reprezintă motivul declanșării acțiunii și anume găsirea unei comori; simbolistica ultimului cadru din film încercând să susțină ideea centrală a acestuia prin inducerea stării „de altceva”, de basm, de magie.

Al nostru André Bazin al filmului românesc, acest Noe al valurilor de ciorbă, Cristi Puiu, este creatorul curentului cinematografic citat, dar și călăul a tot ce ținea de frumos în spațiul românesc înainte de 2000; pseudo-regizorul, dar veșnicul pictor având parte de un început clasic ce a constat într-o marfă, niște bani, un cartuș de Kent și un pachet de cafea, ca mai apoi să navigheze prin alte realități sinistre cu Sieranevada și/sau Aurora, filme interminabile care ajung să spună cam nimic. Puiu prezintă frânturi de viață, fragmente ale unor destine mai mult sau mai puțin frânte, alături de co-fratele Mungiu (vezi 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile) care a descoperit rețeta propriului succes scormonind printre scandalurile vremii (cum e și în cazul După dealuri).

Pe de altă parte, se află Radu Jude care își petrece veacul prin foarte mult material de arhivă, încercând să re-creeze o lume din petice. Deși a avut un debut interesant prin Cea mai fericită fată din lume, în care a rezumat esența a ce însemnau anii 2000 într-un mod aparent naiv, dar foarte asumat, acesta a ajuns să prezinte mai apoi realități mult mai violente ca în Toată lumea din familia noastrăAferim! și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Jude pare a fi permanent într-un război cu sine însuși, trecând de la violență la afecțiune într-o fracțiune de secundă și de la un film la altul, fiind într-o permanentă căutare și incertitudine în legătură cu optica filmelor sale, fapt ce se reflectă în ultimele câteva filme ale sale, Inimi cicatrizateTipografic Majuscul și clipul ajuns viral post-pandemie și denumit incorect film, Stimați oameni de cultură.

Coleg de facultate și prieten cu Radu Jude, Adrian Sitaru nu se îndepărtează foarte mult de malul Noului Val, debutând cu Pescuit sportiv, un omagiu nedorit adus filmului lui Roman Polanski (Cuțitul în apă). Simplist, cu siguranță nu un inovator, Adrian Sitaru încearcă să țină pasul cu un curent aproape trecut, în sensul că estetica, mesajul și simbolistica filmelor sale sunt mult mai apropiate de fluxul Noului Val, ci nu de reflux. Scandalos și totodată Ilegitim.

Călin Peter Netzer, un Adrian Sitaru mai evoluat, mai rafinat în accente și mai inteligent, unul dintre regizorii care au demonstrat că pot evolua și pot face ca spectatorul să înțeleagă mai bine mentalitatea personajelor sale. Un salt uriaș între Poziția copilului și Ana, mon amour.

Corneliu Porumboiu – cea mai neașteptată schimbare din cinema-ul românesc din ultimii ani; acesta ne-a făcut să călătorim alături de el în Visul lui Liviu, ne-a luat drept martori în Polițist, adjectiv și în A fost sau n-a fost?, ne-a dezamăgit prin absența oricărui element interesant și/sau vital în Când se lasă seara peste București sau Metabolism, dând lovitura de grație cu La Gomera. Deja vorbim de un altfel de cinema. Și, cel mai probabil, și de un parastat pentru vechiul Nou Val.

Deși nu mă consider o persoană fascinată de acest curent cinematografic, pot aprecia anumite filme, mai mult sau mai puțin, manifestându-mi diferit plăcerea sau dezgustul în ceea ce privește filmele menționate anterior sau omise, ținând foarte mult cont de amalgamul de informații, de gânduri, emoții și sentimente procesate în timpul și în urma filmului. Sunt curioasă ce se va alege de renumitul Nou Val și înspre ce se vor îndrepta regizorii acestuia.
Deja mi se pare prea mult ca în anul 2020 Porumboiu să participe la Cannes cu La Gomera, un film care bate înspre comercial, Puiu la Berlin cu Malmkrog – film de epocă (da, ați citit bine!) și tot la Berlin, Jude cu Tipografic Majuscul – un colaj format din foarte multă arhivă din vremea comunismului și o adaptare a unei piese de teatru.