No Country for Old Men (Ethan Coen, Joel Coen, 2007)

Film mai ales psihologic şi doar în plan secund de acţiune, creând un anti-erou memorabil, pelicula fraţilor Coen este una care rămâne de referinţă, în pofida părerilor împărţite.

Icon-Must-See

recenzie de film No Country for Old Men, Ethan Coen, Joel Coen

Un film în primul rând psihologic şi abia în plan secund unul de acţiune, No Country for Old Men spune, într-un mod realist şi şocant, o poveste despre nonsensul uman. Despre cruzime. Despre nebunie. Despre monştrii cu care suntem obligaţi să ne confruntăm doar pentru că trăim în acelaşi timp, pe acelaşi Pământ, cu criminali dezaxaţi care îşi fac o plăcere şi un joc din a ucide.
A îi înţelege devine o sarcină mult prea grea – şi pentru privitor, şi chiar şi pentru regizor. Desigur că se creează o tensiune aparte şi doar privind partea de acţiune.
Joel şi Ethan Coen nu vor însă să facă un simplu film de acţiune sau de aventuri, ci “să spună o poveste” cu o amprentă unică, să creeze cinema de clasă acolo unde altul ar fi transpus pe ecran doar ceea ce vede în realitate.
Te simţi ca într-o sală de cinematograf în care te temi tot timpul ca nu cumva cineva să facă brusc zgomot sau să aprindă lumina, chiar dacă te afli, de fapt, în faţa televizorului – aceasta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o vizonarea filmului. Îl urmăreşti crispat, plin de tensiune.
Aici este vorba despre o artă regizorală – nu ştiu cât a fost studiată şi cât intuitivă, dar rezultatul mi-a plăcut.

Javier Bardem, un actor iconic pentru cinema-ul ultimelor decenii, e sinistru de convingător în rolul său. Juri că e un dezaxat pe care nu poate să-l oprească nimeni, un personaj excentric care joacă doar după propriile reguli. Faptul că are drept de viaţă şi de moarte asupra celui de lângă el pare a fi principalul “drog” care îl alimentează pe Chigurh.
Actorul spaniol, care lasă o urmă inconfundabilă pe oriunde trece, a şi fost distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar (ar fi fost greu ca performanţa sa să treacă neobservată).
Sfârşitul însă nu l-am înţeles – şi mă îndoiesc că voi înţelege vreodată de ce confruntarea finală nu a mai avut loc – sau a fost omisă din scenariu.
Este bine că se introduce şi un mesaj social, un manifest împotriva violenţei şi dezumanizării, dar dialogul din final nu poate, totuşi, suplini acel duel aşteptat timp de aproape două ore, chiar dacă vedem cine a rămas, până la urmă, în picioare şi cine nu.
Este ca şi cum ai face un musical fără ca în ultimele 30 de minute să se interpreteze un cântec.
Mi se pare singurul neajuns al acestui film aproape perfect. Spre deosebire de unii cinefili care au dezaprobat vehement o peliculă care le-a părut greu digerabilă, unii invocând textele de teorie cinematografică, alţii doar finalul confuz, eu am votat pro.
Este o poveste aparte, care creează un personaj ce va rămâne cu siguranţă în istoria cinematografiei, un anti-erou de dimensiuni aproape mitice.
Gradarea tensiunii este excelentă, suspansul garantat.
S-a discutat mult şi despre un dezirabil (de către unii) happy-end – nu cred că trebuia neapărat să intre în scenariu. E, în fond, o poveste despre nebunie într-o lume aparent normală, nu una despre triumful binelui asupra răului.

Nu ştiu dacă era filmul care să ia 4 premii Oscar şi 2 Globuri de Aur, de altfel de multe ori premiile sunt discutabile (cu argumente pro şi contra, în bine sau în rău), dar o realizare cinematografică remarcabilă, unul dintre filmele ultimelor decenii pe care nu trebuie să le ratezi – asta, cu siguranţă.

Regie: Ethan Coen, Joel Coen

Scenariu: Ethan Coen, Joel Coen, Cormac McCarthy (roman)

Actori: Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin

Previous post Examen (Titus Muntean, 2003)
Next post Ida (Pawel Pawlikowski, 2013)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!