Miracol (Bogdan George Apetri, 2021)

Un film întunecat, realist, excelent povestit, interpretat și filmat.

recenzie film romanesc Miracol, Bogdan George Apetri

Bogdan George Apetri a debutat în lungmetraj cu excelentul Periferic (2010). Regizorul a făcut o pauză de 10 ani și a revenit în 2020 cu Neidentificat, primul film dintr-o anunțată trilogie. Filmat aproape simultan, Miracol a avut premiera în 2021 și se constituie în partea a doua a trilogiei. Probabil cel mai bun produs al lui Apetri de până acum, Miracol este o dramă structurată în două acte, așezate pe același palier narativ, dar concepute ca dramă psihologică și, respectiv, thriller polițist.

În prima parte, o tânără de numai 19 ani, Cristina Tofan (Ioana Bugarin), novice într-o mănăstire, se furișează în afara zidurilor lăcașului, având o mare suferință și lacrimi în ochi. Se urcă într-un taxi, șoferul (Valeriu Andriuţă) urmând să o ducă la spitalul cel mai apropiat. Pe drum, tânăra se schimbă din hainele monahale într-o ținută de oraș și încearcă permanent să vorbească cu cineva la telefon. Doar că acest cineva nu răspunde niciodată. Spectatorul vede o mare suferință în ochii Cristinei, iar vizita la spital dezvăluie o sarcină nedorită, rezultat al unei iubiri nepermise. Mănăstirea este refugiul, poate, din care ea tocmai a evadat. Odată sarcina confirmată de medic, odată ce bărbatul căutat nu poate fi găsit nici telefonic, nici la locul de muncă și nici acasă, Cristina e nevoită să se resemneze, întorcându-se la mănăstirea de unde plecase. Doar că alegerea unui alt șofer de taxi alături de care va face drumul înapoi se dovedește a fi greșită. Tânăra fată va avea parte de o soartă teribilă. 
În partea a doua, detectivul Marius Preda (Emanuel Pârvu), un polițist extrem de zelos, investighează cazul tinerei, încercând să înțeleagă ce s-a petrecut de fapt și cine este responsabil de soarta fetei. Refăcând pas cu pas, în sens invers, întregul traseu al Cristinei, acesta este presat de timp: singurul său suspect, cel pe care îl consideră în sinea lui vinovat de cele întâmplate, este pe cale să fie eliberat din lipsă de probe. Descoperirile detectivului vor revela adevăruri mult mai cumplite despre cauzele ce au condus-o pe Cristina pe fatidicul ei drum.

Scenariul este superb scris. Dincolo de povestea bine conturată și perfect închegată, care abundă în mister și suspans, dialogurile sunt extrem de veridice, desprinse din realitatea vieții de zi cu zi. Replicile nu își forțează curgerea firească și la acest lucru contribuie din plin toată echipa de actori, perfect distribuiți și de o naturalețe de zile mari. 
Misterul și suspansul de care vorbeam sunt augmentate de ritmul domol al filmului în prima lui parte, de cadrele lungi pe care Apetri insistă să le folosească, ce asigură o imagine superbă a peliculei, semnată de Oleg Mutu, responsabil pentru filmări excelente din filme ca Orizont, Vara s-a sfârșit sau Dragoste 2. America. Cu o amplă dexteritate, camera urmărește personajul Cristina îndeosebi prin prim-plan sau medium-plan. Secvențele de violență din finalul primei părți sunt filmate neîntrerupt, de la mare distanță, fără observație asupra detaliilor sângeroase, cu un blocaj elaborat al scenei violente cu ajutorul mișcărilor circulare ale camerei. Dacă spectatorul nu vede mare lucru, aude în schimb tot ce se întâmplă. Și este suficient de elocvent, fără expunerea de cadre dure sau explicite. Realismul este însă perfect asigurat, senzația fiind pregnantă pe tot parcursul celor două ore de vizionare. Rezultatul acestor eforturi este că spectatorul rămâne permanent “agățat” în poveste, încă de la primele cadre, pe măsură ce povestea evoluează angajamentul acestuia fiind tot mai consistent. 
Ambele capitole se încheie cu secvențe de violență extremă, însă finalul filmului mi-a adus aminte de Se7en, filmul lui David Fincher: același tip de violență, detectivul implicat cu toată ființa lui în cazul de rezolvat, scurtăturile alese pentru a prinde cu orice cost un criminal atipic, absurdul și nonsensul care îi împing câteodată pe oameni să aplice legea talionului în detrimentul unei justiții convenționale.

Cele două personaje principale sunt diametral opuse, candoarea și resemnarea Cristinei este contrastantă cu exuberanța și înverșunarea detectivului Preda. Cristina își interiorizează suferința și rostește vorbe puține, în timp ce arogantul detectiv este extrovertit și violent, determinănd dialoguri abundente. Cristina este novice într-o mănăstire, în vreme ce detectivul se dovedește a fi un ateu veritabil. Cei doi trăiesc în lumi contrastante și tratează viața în mod diferit. Cu toate acestea, cele două personaje sunt profund interconectate, se determină unul pe celălalt și se compensează reciproc. Dacă tânăra plecată din mănăstire este o victimă în prima parte a filmului, va fi impetuosul detectiv călăul în cea de-a doua? Fără interpretările impecabile livrate de Tofan și Pârvu, eforturile scenaristice de construire a unor personaje memorabile ar fi fost în van.
De notat subtilele trimiteri ale regizorului la soarta Cristinei. În taxi, la radio se difuzează o melodie a Mihaelei Runceanu, cântăreața ucisă în mod extrem de violent în 1989. De asemenea, crainicul postului de radio face o referire vagă la Ioan Luchian Mihalea, un alt artist care și-a găsit un sfârșit tragic. 
Legătura cu primul film al trilogiei, Neidentificat, o fac personajele comune (inclusiv comisarul șef Vasile Muraru sau Bogdan Farcaș, polițistul protagonist) și anumite simboluri care se regăsesc în ambele filme,  de tipul ceasului cu ticăit obsedant.

Miracol este un film întunecat, realist, excelent povestit, interpretat și filmat care aduce o dovadă în plus că cinemaul românesc de calitate poate fi construit cu succes în jurul unei povești care generează suspans, care captivează spectatorul și care, sper, va avea succes de casă.

Regie: Bogdan George Apetri

Scenariu: Bogdan George Apetri

Actori: Ioana Bugarin, Emanuel Parvu, Valeriu Andriuta, Ana Ularu