Cu subiectivism tipic autobiografiei, dar cu realism al decorului și al dialogurilor, filmul spune o poveste credibilă despre maturizare și unitatea familiei.
După debutul de la festivalul producțiilor independente Sundance din 2020, unde a reușit dubla performanță de a obține atât Marele Premiu al Juriului, cât și pe cel al publicului, Minari (regizat de americanul de origine coreeană Lee Isaac Chung) a devenit rapid unul din filmele preferate ale competițiilor mainstream: premiul Oscar pentru rol secundar acordat în premieră unei actrițe din Coreea de Sud – veteranei Youn Yuh-jung –, Golden Globe și Critics’ Choice Awards pentru cel mai bun film străin și altele din aceeași categorie. Dar, deși este vorbit mai ales, dar nu exclusiv, în coreeană, deși majoritatea actorilor sunt coreeni și de origine coreeană, deși subiectul se centrează pe experiența imigranților coreeni în SUA, Minari pare mai degrabă o peliculă înrădăcinată în câteva tradiții americane narative. Îmbibat de nostalgie încă de la primele imagini, filmat într-un ritm lent, cu cadre largi care permit peisajului natural să se desfacă în voie, filmul îmbină subiectivismul tipic autobiografiei cu realismul decorului și al dialogurilor; spune o poveste credibilă despre dezvrăjirea copilăriei și maturizare, despre unitatea familiei, despre forța tatălui și sensibilitatea mamei și, mai ales, despre pionieratul care întemeiază și plantează rădăcini într-un sol nou. Toate sunt teme care abundă în cinematografia americană, pigmentate de elementul corean în Minari.
Scenariul este semi-autobiografic, fiind inspirat din experiența prin care au trecut părinții sud-coreeni ai regizorului după ce s-au stabilit în regiunea rurală a statului Arkansas, întocmai ca familia din film, compusă din mamă, tată, fiică și fiu. Aceștia din urmă s-au mutat, la începutul anilor 1980, din California aici, unde tatăl (interpretat de coreeano-americanul Steven Yeun ce-și dovedește din nou versatilitatea după Burning și Okja) cumpărase un teren pe care intenționa să crească legume pentru comunitatea coreeană din ce în ce mai numeroasă din SUA. Atât în California, cât și în Arkansas, soțul și soția trăiau modest și lucrau la o crescătorie de pui, visul bărbatului fiind acela al independenței și al îmbunătățirii situației familiei prin întemeierea acestei ferme. În schimb, dorința femeii viza sănătatea mezinului afectat de o problemă cardiacă și confortul imediat al familiei care, evident, trebuia amânat până când ferma va începe să dea roade. Nearmonizarea dintre cei doi soți este unul dintre elementele centrale ale poveștii, motiv de anxietate pentru copii, mai ales pentru băiat, și declanșator al intrigii care, în cele din urmă, aduce schimbarea mult așteptată și adaptarea la noua situație.
La un moment dat este adusă bunica din Coreea, personaj disruptiv inițial, dar care, în final, ajută familia în mod indirect să nu renunțe la înrădăcinarea în solul american, la propriu și la figurat. Înrădăcinarea aceasta nu se produce lin și nici fără obstacole care vin aici în forma accesului la apă, refuzului recoltei chiar de către negustorii coreeni cărora le este menită, a nepotrivirii dintre soți, dar și a orgoliului tatălui. Însă „the pursuit of the american dream” nu capătă în Minari aspecte tragice și e prezentat cu simplitate și sobrietate, așa cum de altfel curge și existența acestei familii discrete și muncitoare. În mod surprinzător, ciocnirea dintre mentalitatea imigranților și cea a băștinașilor nu e dramatică și îmbracă aspectul ușor comic al unor diferențe pe dos decât cele așteptate. De pildă, la început, tatăl, dornic să-și conducă autarhic gospodăria, nu se ia după superstițiile autohtone și-l refuză pe omul care-i promite să dea de apă ghidându-se doar după o nuia. „Coreenii își folosesc mintea” îi spune fiului său și sapă un puț în zona cea mai prielnică din punct de vedere rațional. Puț care, însă, va seca destul de rapid. Iar acesta nu este singurul exemplu al acestei interesante dihotomii între „raționalitatea” imigrantului și „iraționalitatea” sau „înapoierea” autohtonului.
Singurul american (Will Patton face aici un rol memorabil) cu care familia se împrietenește este un veteran al războiului din Coreea care se și angajează ajutor la fermă. Ocazional acesta practică exorcismul și, în fiecare duminică, reface calvarul de pe Golgota cărând pe umăr o imensă cruce din lemn.
Bunica din Coreea este un obstacol doar în mintea nepoțelului care, la început, o respinge atât fiindcă „nu arată a bunică”, cât și pentru că el își explică înmulțirea certurilor dintre părinți prin venirea ei – noutatea care sparge structura monolitică a familiei. Bătrâna (personaj interpretat cu naturalețe de Youn Yuh-jung, pentru care a fost răsplătită cu premiul Oscar pentru rol secundar), la rândul ei, este imprevizibilă, simpatică și constituie sursa umorului atât de necesar pentru a dinamita încordarea familiei. Iar incendiul de la final, provocat neintenționat de ea, va înrădăcina, în mod paradoxal, mai bine familia în lumea nouă. Căci, arderea hambarului unde era depozitată recolta de legume obținută prin mult efort simbolizează distrugerea trecutului și înnoirea în numele viitorului.
După acest prim eșec, tatăl renunță la autarhia de până atunci, nu-și mai folosește mintea precum coreenii, ci nuiaua despicată precum americanii ca să găsească locul pentru puțul de apă și o ia de la capăt cu alt elan fiindcă acum toată familia – inclusiv mama – trage în aceeași direcție. În plus, tufa de minari (un soi de pătrunjel, denumit și „țelină de apă”, foarte popular în gastronomia coreeană) plantată tot de către bunică devine nu doar simbolul legăturii perene cu țara de origine, dar și al aclimatizării pe un sol străin a unei plante specifice altui spațiu.
Regie: Lee Isaac Chung
Scenariu: Lee Isaac Chung
Actori: Steven Yeun, Yeri Han, Will Patton
Unde poate fi vizionat Minari:
