O poveste fictivă și generoasă care are o ancoră în realitatea românească de la începutul anilor 70.
Am urmărit cu mare interes debutul în lungmetrajul de ficțiune al regizorului Alexandru Belc din trei motive. În primul rând, Metronom, premiat cu Un certain regard la Cannes, se anunța un film cu potențial artistic de clasă. În al doilea rând, abordarea cinematografică a unei povești românești, în care protagoniștii sunt liceeni ai anilor 70, în plin regim comunist, este susceptibilă de un interes crescut. Interesul poate veni din partea unui public divers, în egală măsură de la cel care își regăsește propria tinerețe într-o atare epocă, cât și de la cel mai puțin vârstnic care își întoarce privirea către trecut din curiozitate sau în scop didactic. În al treilea rând, cinematografia românească nu a alocat niciodată resursele cuvenite pentru a face filme despre lunga perioadă de comunism, trecând astfel cu vederea o sursă abundentă de istorii adevărate care ar fi meritat să se transforme în scenarii generoase. De această dată, povestea imaginată și scrisă de același Alexandru Belc are ancoră în realitatea începutului anilor 70 și, da, este o poveste generoasă. Nu voi relua sinopsisul filmului, atât timp cât el a fost expus pe larg aici.
Structurat sau, mai degrabă, fracturat în două părți, filmul impresionează în prima lui parte prin aerul epocii, veridic reconstruit cu migală, de la cadrele exterioare sau scenografia interioară până la mișcările de dans ale liceenilor petrecăreți adunați la “un ceai” într-un apartament cochet. Tinerii încearcă să fie în pas cu vremurile lor, cu ținute, cu frizuri și mai ales, cu alegeri muzicale la modă procurate de la radioul interzis de lege: vesticul Morrison ori neaoșul avangardist Mircea Florian. Mizanscena este elaborată, cu ajutorul decorurilor și al costumelor excelente, care oferă garanția inserției spectatorului în povestea unor alte vremuri. Ritmul aproape greoi al filmului și cadre prea extinse pot fi lesne trecute cu vederea într-un asemenea context.
În partea a doua a structurii filmului, lucrurile nu mai sunt atât de atrăgătoare din punct de vedere stilistic. Și, odată introdus în poveste, adaptat la aspectul bine garnisit al peliculei, spectatorul se împotmolește și nu avansează către epicentru. Pentru că, pur și simplu, acesta nu există. Filmul ricoșează din păcate pe un traseu simplist și previzibil: Securitatea statului arestează toți petrecăreții. Sistemul opresiv se pune în funcțiune. Urmează abuzul fizic și cel psihic. Roțile justiției cu ochi ageri încep să strivească destine. Sigur că există un delator. Sigur că trădarea vine din partea celui mai neașteptat personaj. Și își face apariția, clișeistic, călăul, personajul abject în mâinile căruia se află destinele ce vor fi strivite.
Senzația de déjà vu s-a instalat deja, mai văzusem un traseu narativ similar în câteva producții excelente, de la Cel mai iubit dintre pământeni (1993) până la Examen (2003). Doar că Belc merge și mai departe și face o alegere discutabilă: îi încredințează rolul lui Biriș, abjectul colonel de securitate care conduce ancheta și care are în mâinile lui soarta tinerilor arestați, lui Vlad Ivanov. Tocmai actorului care s-a “specializat” în roluri de personaj cinic și perfid, chemat să construiască o secvență solidă cu rol de pivot în geometria filmului, care livrează un monolog incisiv de neuitat care bulversează întreaga poveste. Este greu să îl vezi pe Ivanov ca pe colonelul Biriș, atât timp cât îi revine exact același tip de angajament actoricesc ca și în cazul mult mai celebrului domn Bebe. În 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Ivanov construia unul dintre cele mai sinistre personaje ale cinemaului românesc, mimica și discursul său fiind absolut devoratoare și complet indispensabile pentru filmul lui Cristian Mungiu. Utilizat ulterior pentru o construcție similară de personaj în Polițist, adjectiv de Corneliu Porumboiu, de această dată Ivanov nu mai poate construi pentru Belc decât un personaj tocit și necredibil. Iar discursul livrat pentru Metronom pare unul servit de-a gata, fără vreo adaptare sau inovație. (Din fericire, Ivanov reușește performanțe actoricești atunci când este scos din acest tipar de personaj, mărturie stă rolul lui Oszkár Brill din Sunset al lui László Nemeș).
Nu numai colonelul Biriș este artificial și neconvingător. Celelalte personaje sunt și ele plate, folosite ca simplă figurație stereotipă aproape la fiecare cadru. Și de acest viciu nu scapă nici protagonista. Ana este ștearsă, seacă, incapabilă de reacție. Personajul este lipsit de nuanțe, cufundat în dragostea adolescentină și incapabil să ofere tribulații care să aibă profunzime. Ana nu are reacții (verosimile sau nu) nici în fața despărțirii, nici a trădării, nici a șantajului colonelului. Mara Bugarin se achită de o sarcină destul de ingrată, intrând în pielea unui personaj căruia scenariul nu îi oferă decât strictul necesar, ca unei rotițe depersonalizate a unui mecanism care e musai să se învârtească.
La final, speranțele se mai agățau de existența unui twist, în stilul lui Q.E.D. cu care Metronom împărtășește multe elemente comune. În cazul filmului lui Andrei Gruzsniczki, personajele sunt inedite și au o adâncime impresionantă (mai ales în cazul securistului Voican), iar finalul este surprinzător și duce povestea la capătul ei. În cazul lui Metronom, după un curs liniar, finalului îi lipsește un vârf dramatic și un deznodământ. În aceeași notă banală, regăsim protagonista cufundată în starea care a însoțit-o pe tot parcursul poveștii.
Dincolo de un exercițiu de stil încercat și reușit în prima lui parte, filmul nu aduce și nu conduce către nimic nou sau inovator. Este doar o altă poveste filmată corect care colapsează sub povara unei povești interesante, dar nesusținute de o viziune diferită de ceea ce s-a mai încercat până acum.
Regie: Alexandru Belc
Scenariu: Alexandru Belc
Actori: Mara Bugarin, Serban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mihai Calin
Unde poate fi vizionat Metronom:
