Mere roșii (Alexandru Tatos, 1975)

Un film de personaj cu o poveste care rămâne actuală după mai mult de 40 de ani.

recenzie film romanesc Mere roșii, Alexandru Tatos

De la regizorul Alexandru Tatos ne-au rămas filme memorabile ca Duios Anastasia trecea (1979), Secvențe (1982) sau Mere roșii. Acesta din urmă, o ecranizare după nuvela “38 cu doi” de Ion Băieşu (aceeași sursă pentru scenariul filmului Balanța, regizat de Lucian Pintilie zece ani mai târziu), reprezintă debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizorului. Scenariul respectă nuvela lui Băieșu și corespondențele sale în realitate, urmărind zbaterea unui tânăr medic urolog care este prins între devotamentul pentru practicarea profesiei sale în interesul bolnavilor și un sistem obtuz, corupt și abuziv, măcinat de interese personale meschine și orgolii individuale uriașe.

Tânărul Mitică Irod (Mircea Diaconu) lucrează într-un spital din Râmnicu-Vâlcea. Fiind un medic excelent înzestrat, el încearcă constant să se autodepășească executând operații dificile și inovatoare. Marea lui așteptare este finalizarea construcțiilor noii aripi a spitalului, unde va exista o secție dedicată de urologie, specializarea sa. Mitică nu are o viață personală, el își petrece cea mai are parte a timpului în spital, în sala de operație sau la căpătâiul bolnavilor pe care îi monitorizează el însuși. În puținul timp liber, Mitică operează și îngrijește un câine metis cu aceeași dedicare. Doarme puțin, mănâncă rar, mai ales merele roșii pe care le cumpără de la piață și pe care le împarte generos tuturor copiilor care îi ies în cale, precum și pacienților săi. Datorită acestui stil de viață, Mitică nu are timp sau energie pentru a participa la ședințele cu directorul spitalului ori pentru a se lăsa antrenat în mediocritatea și superficialitatea care îl înconjoară. Privit de directorul Mitroi ca o veritabilă amenințare datorită succeselor medicale care aruncă în umbră eforturile “manageriale” ale conducerii, Mitică nu își dorește să urce scara profesională, socială sau de partid. Refuză orice “atenție” de la pacienții săi, lăsându-i pe toți cu gura căscată. Și asta pentru că Mitică își iubește pacienții. Tocmai respectul său pentru toate normele morale și ale eticii profesionale îl aduc într-o postură de conflict deschis cu directorul, un individ pentru care cazurile grave trebuie trimise întotdeauna la București, pentru ca nimeni să nu moară în spitalul condus de el. Un atare lucru ar afecta indicii de performanță și atunci cariera deloc fulminantă a directorului ar avea de suferit.

Mere roșii este un film de personaj, care cristalizează portretul savuros construit de ingeniosul Mircea Diaconu talentatului doctor Mitică Irod: un om adevărat, simplu, modest, a cărui autenticitate iradiază numai farmec. El are pentru toată lumea un zâmbet, pe care îl împarte în stânga și în dreapta, cu o candoare de copil. Mitică are o vervă unică cu ajutorul căreia își înfrânge timiditatea structurală. La fel cum pasiunea pentru meseria lui îl ajută să învingă propria singurătate și tristețe.
Personajele secundare sunt construite și ele minuțios și fiecare dintre ele își dezvăluie adevărata esență. Directorul Mitroi (Ion Cojar) este un om arivist şi meschin, Gică (Florin Zamfirescu), tipul de pacient terifiat de spitale și de operație, Ion Gheghe (Ernest Maftei), acela care pune viața nepotului său mai presus de a lui, Suzi (Angela Stoenescu), asistenta devotată care îi stă alături doctorului pe care îl respectă, procurorul (Mitică Popescu), un om al sistemului care știe să cântărească bine înainte de a împărți dreptatea, în cele din urmă Alice (Carmen Galin), singura persoană care pare a face parte din lumea iluzorie a lui Mitică.

O poveste care rămâne actuală după mai mult de 40 de ani, tocmai datorită manierei de autenticitate absolută în care a fost gândită construcția filmului. Poate că Mere roșii nu evadează din tiparele propriului scenariu sau din conveniențele unei povești spuse coerent și închegat. Până la urmă filmul nu caută să dezvăluie senzaționalul, nu opune în conflict forțe beligerante care se înfruntă pe viață și pe moarte. Conflictul real scontat are o natură etică, este construit exclusiv pe palier psihologic. Poate tocmai de aceea, cenzura comunistă, deloc receptivă la subtilități morale, nu a reușit de această dată să constrângă în vreun fel actul artistic al lui Tatos și Băieșu care ne oferă și astăzi o vizionare plină de savoare.

Regie: Alexandru Tatos

Scenariu: Ion Baiesu

Actori: Mircea Diaconu, Ion Cojar, Angela Stoenescu

Previous post Om det oändliga (Roy Andersson, 2019)
Next post Possession (Andrzej Zulawski, 1981)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!