Mar adentro (Alejandro Amenábar, 2004)

Un film cutremurător, în care ”marea dinlăuntru” se revarsă asupra unui erou cu care soarta a fost neîndurătoare.

recenzie de film Mar adentro, Alejandro Amenabar

Superbele cadre de început, cu îndemnul la liniște și relaxare, la calm și pace pe fundalul unui mirific peisaj marin se vor dovedi o iluzie: în fapt, prefațează istoria tragică a unui suflet chinuit care nu se poate elibera din chingile trupului, condamnat la un chin perpetuu de o soartă neîndurătoare.
Încă din acest debut Alejandro Amenabar face dovada talentului său și imprimă peliculei o tușă personală: regizorul spaniol de origine chiliană nu numai că spune povești deosebite (Abre los Ojos și Tesis pot sta mărturie), dar are un mod aparte de a le spune, un fel inconfundabil de a realiza mizanscena.

Ramón (Javier Bardem), eroul peliculei, este imobilizat la pat după un accident (petrecut în urma unui salt ratat în apele aceleiași mări prezentate la început) și duce o luptă de aproape trei decenii pentru a lua o hotărâre, pentru a alege – în condiții legale – moartea. (Personajul lui Amenabar este inspirat de drama unui tetraplegic care a existat în realitate, Ramón Sampedro, fiind până la un punct un film biografic care respectă datele esențiale, desigur romanțând povestea).
Javier Bardem face (cum altfel?) un rol monumental, bazându-se aproape exclusiv pe mimica feței, pe expresivitatea privirii și pe zâmbetul amar și aproape continuu pe care îl deprinsese de când ”nu avea de ales și depindea de alții”. Era felul său de a plânge…
Ramón este infirm doar fizic, în rest dovedindu-se un om cu o inteligență peste medie și cu un bun simț al umorului, care îl ajută să supraviețuiască.
Cei doi metri care îl despărțeau de avocata Julia (Belén Rueda), care vine să îl viziteze, se vor dovedi un fel de distanță fatidică, pe care, în situația dată, nu putea să o parcurgă; distanța dintre suferință și libertate.
Să vrei să te bucuri de viață și să nu poți. Să nu poți să te plimbi, să alergi, să fii una cu natura, să ai o parteneră. Doar să poți privi lumea prin ochii pe care îi mai poți ține deschiși și să știi că asta este tot.
Este cumplit, însă, în același timp, pledoaria pentru eutanasie, sinucidere asistată, poate ascunde capcane: viața este un mister mult prea mare pentru a ști ce poți să declanșezi dacă o curmi. Este o dilemă tulburătoare, pe care Amenábar a înțeles-o perfect: dacă alegi să trăiești, cel mai probabil asta va însemna chin continuu până la sfârșitul zilelor (deși au existat și cazuri de vindecări miraculoase). Dacă alegi să mori înainte de termen, te vei confrunta, inevitabil, cu o problemă de morală și de religie.
Avocata vrea să îl ajute să-și pună în practică hotărârea, rudele sunt de părere că Ramón trebuie să trăiască și că eutanasierea e mai nedemnă chiar și decât viața pe care o ducea. Iar Rosa (Lola Dueñas), o femeie din același sat, încearcă să-l convingă că o persoană ”cu privirea lui” (singura care-i mai rămăsese) nu poate să vrea să moară.
Vor fi întotdeauna argumente și pro și contra, există o fărâmă de adevăr în ambele tabere.
Dialogul cu preotul care era de asemenea tetraplegic nu mi se pare nici prea veridic, nici prea reușit, în schimb scenele în care Ramón își imaginează că zboară sau cele în care observă viața în toată splendoarea ei, asistă la spiritul primitiv și dezlănțuit al naturii, fără însă a putea să participe (la sfârșit, când se hotărăște să se deplaseze cu scaunul cu rotile), sunt de nota 10. Operă de maestru.
Julia, ea însăși suferind de o boală degenerativă, găsește, după o criză, un neașteptat (deși nedorit) punct comun cu Ramón, dar află și un adevăr: ”Frica nu îți dă libertatea de a decide”. Sub imperiul fricii, devii alt om. Iar Rosa îl va urma până la capăt.

Nu sunt de acord cu mesajul de alegere a morții înainte de termen, spre care filmul alunecă destul de clar, dar cu felul în care își construiește Amenábar povestea, cu contrastele pe care le evidențiază, cu subtilitățile pe care le propune – întru totul. 
Filmul (în pofida sfârșitului fără echivoc) este mai curând o pledoarie pentru viață decât pentru moarte: dacă viața nu ar fi totuși atât de frumoasă și nu ar avea atât de multe de oferit, eroul nu ar suferi atât de puternic, nu s-ar afla în fața unei permanente dileme, nu ar fi strivit de marea dinlăuntru care se revarsă asupra sa… Paradoxal, regizorul reușește să facă din Ramon (care era și artist, scriind poezie și eseuri), în pofida infirmității sale, un personaj mai plin de viață și de simțăminte decât sunt mulți oameni ”normali”. Superb film!!!

Scenariul este scris de Amenabar împreună cu Mateo Gil, cu care a mai colaborat și la alte producții. Film premiat cu Oscar și Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și mai multe alte distincții.

Regie: Alejandro Amenábar

Scenariu: Alejandro Amenábar, Mateo Gil

Actori: Javier Bardem, Belén Rueda, Lola Dueñas

Unde poate fi vizionat Mar adentro: