Film psihologic, satiră socială şi demonstraţie filosofică, filmul lui Lars von Trier vorbeşte despre mai mult decât conflictele rasiale: despre esenţa naturii umane şi aspiraţia către o societate ideală imposibilă.
La fel ca şi Dogville (2003), Manderlay, care e un fel de continuare a evenimentelor relatate în Dogville, e structurat în opt capitole.
E greu de spus dacă s-a dorit o aprofundare a temei (mie mi s-a părut că în Dogville von Trier a spus totul – şi nu doar cinematografic, ci totul despre rasa umană şi despre ”fabula” existenţei pe Pământ) sau dacă au existat şi raţiuni comerciale, cert este că această parte a doua a fost turnată.
Dogville mi s-a părut un film-şoc, fulminant, uluitor fiindcă aduce în discuţie tema aprofundată şi de Sartre în ”Diavolul şi bunul Dumnezeu”: dacă omului, această fiinţă duplicitară, imperfectă, îi întorci obrazul şi a doua oară, nu cumva eşti sigur că te va lovi din nou? Şi încă: dacă îl ierţi de fiecare dată, nu va profita de tine într-un mod abominabil?
Fără să alunece (după părerea mea) în blasfemie, Dogville propune nu o altă poveste biblică, ci un alt final: Grace, eroina care îşi asumă rolul cristic, după ce parcurge toate etapele iertării şi ale devoţiunii, concluzionează că omul nu merită să trăiască şi ordonă incendierea localităţii.
Ar putea părea absurd sau eretic, dacă nu ne-am aduce aminte de pasajul din Biblie care spune:”Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (…) Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului, căci Îmi pare rău că i-am făcut. Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”.
Ei bine, locuitorii din Dogville nu au căpătat milă în faţa lui Grace. Desigur că nici Grace nu se putea asemui Creatorului.
Revenind la Manderlay, ca multe alte continuări ale unor filme de succes, nu se ridică în totalitate la înălţimea primei părţi. Dar de la un moment dat încolo (mai mult în partea a doua) are aceleaşi sclipiri ce atestă că e o peliculă care trebuia făcută.
Grace şi tatăl ei, după ce au părăsit Dogville, ajung în localitatea numită Manderlay, populată de oameni de culoare trataţi ca sclavi.
O temă potrivită pentru a continua conflictul bine-rău, dar poate că, dincolo de considerente sociale sau politice, evidenţiază un fapt clar: având dreptul de a face orice (ca şi în Dogville), omul se va ridica împotriva semenilor. Şi, de fapt, împotriva lui Dumnezeu.
”Eu cred că tot ce e ascuns trebuie scos la lumină”, îi spune Grace bătrânei muribunde care accepta sclavia – o replică profundă, a cărei semnificaţie este: trebuie să ne privim în oglindă, fără menajamente, noi, toţi reprezentanţii rasei umane, şi să vedem dacă merităm, la rându-ne, să fim iertaţi. Dacă merităm mântuirea.
Remarcile tatălui lui Grace după ce aceasta eliberează sclavii sunt, înainte de a fi rasiste, întrebări cu substrat filosofic: deşi omul este făcut să fie o fiinţă liberă, va putea fi oare aşa şi în practică, după interacţiunea cu toţi ceilalţi?
Grace se mută pe plantaţia celor eliberaţi, şi deja se poate face o paralelă cu prima parte: se implică în viaţa unei comunităţi, propovăduind binele şi echitatea.
Ajuns aici, spectatorul deja se întreabă care va fi urmarea (şi finalul)? Va fi răsplătită pentru bunătatea sa sau trădată, ca în Dogville?
Von Trier are o nouă sclipire de geniu, arătând faţa ascunsă a comunităţii proaspăt eliberate, cu păcatele, viciile şi micimile sale. Nu, nu e vorba că cei de culoare ar fi fost inferiori (tocmai asta este premisa de la care se porneşte, că toţi suntem egali), ci de faptul că omul în general, fie el alb sau negru sau de orice altă origine, nu se poate sustrage păcatului, răului, trădării.
Grace însă se va confrunta curând cu duplicitatea primind o ofertă din partea unui afacerist escroc, Hector, alb ca şi ea. Încă o dovadă că moralitatea sau lipsa ei determină totul într-o comunitate.
Încet-încet, pelicula cineastului danez alunecă înspre satiră, aşa cum o făcuse şi în Dogville: unele personaje sunt caricaturale, unele problematici sunt hilare. În schimb, toată lumea vrea să fie mulţumită.
”Nicio armată de gangsteri nu ar fi învins extravaganta demonstraţie de forţă a naturii”, se aude vocea naratorului la izbucnirea furtunii în Manderlay. Dar era oare doar natura sau erau şi consecinţele faptelor oamenilor? Un fel de replică a potopului lui Noe?
Un pic mai târziu, von Trier cam şarjează, după părerea mea, transformând-o pe Grace într-o femeie ce începe să fantazeze în legătură cu trupurile bărbaţilor de acolo, inclusiv ”rebelul” Timothy, dar artificiul său are, cred, şi un merit: acela de a sugera că nici Grace nu era perfectă (idee ce apare şi la sfârşit, în Dogville) – oricât ar fi fost de bună, era la rându-i supusă greşelii – şi, în subsidiar, ilustrarea ideii de atracţie a contrariilor, o temă care nu-şi pierde valoarea, deşi a fost exploatată de mulţi regizori.
Deloc întâmplător sub un titlu ce invocă amestecul diavolului, un alt capitol prezintă un conflict şi o dramă greu de judecat: unei fetiţe, Claire, care era bolnavă, i se subtilizează mâncarea în mod regulat de o bătrână. Fetiţa moare şi tatăl acesteia vrea dreptate – dar despre ce dreptate poate fi vorba când bătrâna nu mai putea îndura, la rândul ei, de foame, fiindcă mâncase prea mult pământ?
Bătrâna Wilma este condamnată la moarte. Dar răzbunarea este cea care poate rezolva astfel de crize?
Vedeţi? Simplu. Nu vor fi niciodată pace şi linişte nici în Dogville, nici în Manderlay, poate niciunde pe Pământ, fiindcă ”sunt prea multe dreptăţi pe lume”.
Lucrurile se precipită către sfârşit, când mai multe intrigi dau naştere unor situaţii complicate. Nu le vom enumera aici, dar vom menţiona că ele se pliază pe tot ansamblul construit cu migală de von Trier, un ansamblu care ne arată cât de departe suntem de Eden. Interesant că finalul aruncă o perspectivă nouă asupra întregului – poate un pic forţat, dar inteligent: Grace află de la Wilhelm că se jucase o adevărată ”piesă de teatru”, cei de acolo fiind convinşi că, la nivel macro, oricum nu li se vor respecta drepturile.
Finalul e întrucâtva la fel de şocant precum cel din Dogville, doar că ceva mai alambicat: urmărindu-l, vei înţelege că ai asistat şi la un film psihologic, şi la o satiră socială, şi la o demonstraţie filosofică. Putem achiesa sau nu propunerii cinematografice a cineastului danez, dar un lucru e cert: vom fi impresionaţi de ingeniozitatea şi profunzimea sa.
Interpretarea actorilor este la înălţimea partiturii, chiar dacă în această continuare nu s-a mai mizat pe Nicole Kidman pentru rolul Grace.
Regie: Lars von Trier
Scenariu: Lars von Trier
Actori: Bryce Dallas Howard, Isaach De Bankolé, Danny Glover
