Lúa Vermella (Lois Patiño, 2020)

O peliculă originală, extrem de bogată în sensuri şi simboluri, tratând raportul dintre om, destin şi forţele oculte şi cu un impact vizual năucitor.

recenzie film Lua Vermella

Cadre de debut care m-au dus cu gândul direct la ”The Rime of The Ancient Mariner”, celebrul poem al lui Samuel Taylor Coleridge, şi piesa omonimă Iron Maiden (fără legătură cu coloana sonoră a filmului).
O lume subacvatică, fascinantă, hipnotică, dar ostilă, un fel de capcană pentru muritorii care ar îndrăzni să se aventureze acolo. O voce a naratorului gravă, în care spectatorul se pierde ca într-un blestem.
Lois Patiño mizează, la început (în bună măsură, şi în continuare) pe o formă de cinematografie pe care personal o agreez foarte mult: cinema ”indirect”, arta cadrelor care te îndeamnă să faci asocieri, să construieşti în direcţia sugerată (nu impusă) de regizor: peisajul marin, sunetele lugubre, alte elemente care te fac să-ţi imaginezi o poveste. Un cinema neconvenţional, întrucâtva iconoclast şi care îl face pe spectator să fie, la rândul său, creativ.

Rubio, eroul nevăzut al acestei pelicule stranii, se pierduse în ape. Cei aflaţi la suprafaţă încearcă să-l ghideze prin cuvintele lor către lumină, apoi, gândindu-se că e prea târziu şi că s-a înecat, îşi fac calcule unde ar putea să-i găsească trupul neînsufleţit.
O stâncă apărută misterios contribuie la crearea unei legende. Localnicii încearcă să descifreze ce blestem lovise împrejurimile, ce forţă nevăzută le influenţa destinele, inclusiv pe cel al ”fantomaticului” Rubio, care la rândul său recuperase multe cadavre din mare, înainte de a dispărea el însuşi în teritoriul acvatic.
Mama lui Rubio folosea oglinzi pentru a vorbi cu morţii şi era văzută de comunitate ca o ”vrăjitoare”.
Patiño creează un cinema atmosferic, oarecum asemănător cu filmele de groază în care decorul şi acţiunile subînţelese reprezintă totul, nu violenţa şi imaginile-şoc.
Influenţa nefastă a Lunii, astrul căruia îi este atribuit rolul malefic în desfăşurarea evenimentelor, pare a îi cuprinde pe toţi. E mai mult decât superstiţie, e astrologie (şi, poate, şi magie).
Cadrele superbe care succed acestei desfăşurări aproape macabre redau, de fapt, ambivalenţa naturii: te poate arunca în adâncuri sau te poate ridica pe culmi, poate fi demonică sau paradisiacă, îţi poate fi ostilă sau favorabilă.
”100 de ani în burta monstrului” ar putea fi înlocuiţi şi de ”o veşnicie în Paradis”. Depinde unde te afli, de ce parte te situezi şi dacă ai reuşit să ieşi din Purgatoriu.
Căutarea lui Rubio este mai degrabă una simbolică, semnificând căutarea unei ieşiri din labirintul terestru sau a căii de împăcare cu zeii care ne hotărăsc destinul.
Nu este o peliculă feerică, ci una a supranaturalului, a vrăjilor şi a forţelor telurice, a ceea ce transcende obişnuitul. Patiño imaginează un microunivers care captivează, folosind asocieri originale, cadre fantastice. Apa, unul dintre elementele primordiale, este şi benefică, şi (mai ales) malefică. Oglinda, apa, încăperile revin obsedant în pelicula cineastului spaniol, iar omul este văzut ca neputincios în faţa stihiilor naturii, putând să ajungă la egalitate doar apelând la forţe supranaturale.
”Nu este real. Nu poate să fie. Suntem visul altcuiva”, rosteşte unul dintre personaje, făcând trimitere la unul dintre misterele existenţei terestre, care a fost văzută de unii ca un vis într-un vis…
”Visul unei mări care doarme” – vine soluţia, pe cât de neaşteptată, pe atât de poetică.

Pentru a crea această mică bijuterie cinematografică ce alunecă deseori în suprarealism, Lois Patiño foloseşte mijloace minimaliste, dar o simbolistică extrem de bogată. Nimic nu este întâmplător în cadrele sale, iar unele imagini revin pe parcurs obsedant.
Spre final, descinderea unui personaj într-un sălaş al creaturilor ce aparţin altei lumi pare a semăna cu pogorârea lui Orfeu în Infern: încearcă să recupereze o viaţă pierdută în sălaşul Întunericului. Apa irumpe, albă, printre valurile mareei roşii. Superbă metaforă. Inocenţa contrapusă păcatului, salvare versus pierzanie.
Finalul este anticipat de restul peliculei, dar ansamblul lasă loc pentru interpretări.

O peliculă originală, minimalistă în felul ei, dar extrem de bogată în sensuri şi simboluri şi cu un impact vizual năucitor.

Regie: Lois Patiño

Scenariu: Lois Patiño

Actori: Rubio de Camelle, Ana Marra, Carmen Martínez

Previous post Vara s-a sfârșit (Radu Potcoavă, 2016)
Next post Autoportretul unei fete cuminți (Ana Lungu, 2015)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!