Un film despre probleme de conştiinţă şi un experiment scăpat de sub control – premise extrem de ofertante, dar exploatate artistic la un nivel relativ scăzut.
O mulţime de plante cu aspect foarte atrăgător, adunate într-un fel de seră – acesta este primul cadru al filmului Little Joe. Numai văzându-le simţi că ai intrat într-un univers aparte, poate chiar unul paralel.
Însă este această lume atât de prietenoasă pe cât pare?
După un proces biologic genetic complex, cercetătorii au creat o plantă al cărei miros să îi facă fericiţi pe posesorii ei.
Planta caracterizată chiar de către creatorii ei ca având proprietăţi antidepresive este însă doar un „medicament”? Sau dezvoltă trăiri/sentimente/acţiuni autonome? Şi, mai mult decât atât, filmul pune tranşant întrebarea: „Poate fi fabricată în laborator reţeta fericirii?”. Lesne de dedus că lucrurile nu pot fi atât de simple pe cât par.
Acţiunea filmului nu este una prea complicată, dialogurile sunt simple, însă ansamblul ridică probleme, te face să-ţi pui întrebări.
De remarcat şi coloana sonoră rafinată, armonioasă, cu acorduri obsedante care te vor introduce într-o atmosferă specială.
Perfecţionarea soiurilor de plante, deşi în esenţă un proces ce pare obişnuit, seamănă un pic cu jocul omului de a face pe Creatorul sau cu povestea Ucenicului vrăjitor.
Joe, fiul uneia dintre cercetătoare, primeşte cadou chiar de la mama sa o astfel de plantă. Plantă care are, în acelaşi timp, o frumuseţe ce pare a transcende realul, dar şi o stranietate care te pune pe gânduri. Cei care inhalează accidental (sau nu) polenul plantei devin diferiţi, agresivi, lipsiţi de sensibilitate şi sentiment.
Tema schimbării ce are loc cu cei ce se află în preajma plantei este însă prea simplist abordată, nu este suficient de bine exploatată artistic. Deseori acţiunea trenează şi devine previzibilă.
Totuşi, teza apariţiei unui virus patogen, ba chiar purtarea de măşti în incintă pentru a preveni infectarea pot constitui un punct de atracţie, scenariul fiind scris, cel mai probabil, înainte de declanşarea epidemiei de Covid-19.
Lucrurile decurg cam în acelaşi sens până la final, cei implicaţi suferind un fel de mutaţie în conştiinţă, iar şeful cercetătorilor clamând că a repurtat o mare victorie.
Ideea filmului este bună, dar suspansul lipseşte, iar întreaga peliculă este cam demonstrativă (ca un fel de lecţie care i se „predă” spectatorului, nu un real film artistic la care este invitat). Aceeaşi temă tratată într-un mod superior ar fi putut genera o capodoperă.
Merită văzut pentru anumite părţi, dar nu cred că este un film de referinţă, nici pentru regizorul Jessica Hausner (care a mai pus în scenă foarte interesantul Amour fou, 2014).
Regie: Jessica Hausner
Scenariu: Géraldine Bajard, Jessica Hausner
Actori: Emily Beecham, Ben Whishaw, Kerry Fox
