Un film a cărui acţiune se desfăşoară pe un fundal misterios, legat de un trecut îndepărtat, o peliculă cu accente gotice în care imaginarul se împleteşte cu realitatea.
Există filme aproape necunoscute de public, despre care se vorbeşte foarte puţin şi de care, probabil, se ocupă doar critica de specialitate – şi care, totuşi, fără a fi pelicule care să intre în istoria cinematografiei, ar putea sta foarte bine alături de alte realizări de gen care au avut doar şansa de a fi mai mult sau mai bine promovate.
O astfel de realizare cinematografică este şi Liebestraum, în regia lui Mike Figgis, o peliculă ce acoperă mai multe genuri: thriller, noir, mister, într-o măsură mai mică horror, însă care reuşeşte să creeze o atmosferă cu adevărat lugubră, fără a face exces de scene violente, ci doar ridicând suspansul la maximum.
O poveste complicată şi rafinată se desfăşoară pe un fundal misterios, legat de un trecut îndepărtat în care avusese loc o crimă din gelozie, într-o clădire stranie. Tânărul Nick Kaminsky (Kevin Anderson) se găseşte în prezent într-o situaţie similară, aparte, în care cunoaşte şi se simte atras de soţia celui mai bun prieten, iar unele personaje, în mod ciudat, îl recunosc. Totul este ca un imens joc de puzzle care nu se va lăsa descifrat până la final. De asemenea, Nick se află într-o postură aparte faţă de stabilirea destinaţiei clădirii, pe care vrea să o conserve. Pe măsură ce acţiunea înaintează, totul devine halucinant, straniu, obscur – dar trebuie să fii un amator al genului pentru a aprecia aceasta. Imaginarul joacă un rol foarte important în acest film.
De fapt, imaginarul se împleteşte cu realitatea, trecutul cu prezentul, iar personajele sunt ghidate fie de instincte, fie sunt animate, parcă, de o forţă misterioasă pe care nu reuşesc să o descifreze, avându-şi originea undeva în afara lumii cunoscute.
Sexul, crima, fantasmele sunt în prim-plan în această istorisire bizară în care actorii se pliază perfect pe ceea ce a dorit regizorul să imprime, acel aer misterios, gotic, care pare a străbate filmul de la un capăt la altul.
Finalul aduce o repetare a poveştii – nu ştiu dacă lămureşte totul în sensul strict al logicii sau al unei demonstraţii, dar ridică noi întrebări şi lasă loc la interpretări. Este genul de peliculă care încearcă ”să-ţi ridice mingea la fileu”, nu să te facă să simţi că ai elucidat misterul pe deplin.
Nu l-aş recomanda amatorilor de adrenalină în sensul de a obţine senzaţii tari, ci celor care vor să vizioneze o poveste aparte, dacă vreţi, cu un pic de iz de Poe sau de Sheridan le Fanu, ceva de epocă, dar bine realizat şi care poate fi apreciat şi în prezent de fanii ceva mai puţini la număr ai unor astfel de realizări.
Regie: Mike Figgis
Scenariu: Mike Figgis
Actori: Kevin Anderson, Bill Pullman, Kim Novak
