Un tablou sumbru și macabru care garantat poate să îngrozească până și pe cel mai avid fan al filmelor horror.
Deși în ziua de astăzi numele lui Roman Polanski este controversat, nu-i poate fi negată influența asupra patrimoniului cultural al cinematografiei mondiale cât și talentul nemărginit când vine vorba de arta filmului. Prin Le locataire (eng. The Tenant), Polanski creează un tablou sumbru și macabru, prin tehnici specifice, tablou care garantat poate să îngrozească până și pe cel mai avid fan al filmelor horror.
Firul narativ al filmului îl urmărește pe Trelkovsky (jucat de însuși Polanski), un polonez care închiriază un apartament într-o clădire din Paris. Din prima zi, chiriașul află că, între acei patru pereți s-a sinucis ultima rezidentă a apartamentului, însă Trelkovsky nu lasă trecutul tulbure să îl afecteze prea tare și se mută oricum. După ce o vizitează pe fosta chiriașă, Simone Choule (Dominique Poulange), la spital, cu câteva ore înainte ca aceasta să moară și o cunoaște pe prietena ei cea mai bună, Stella (Isabelle Adjani), Trelkovsky începe să observe comportamentul suspect al vecinilor săi, ajungând să fie convins că toată clădirea conspiră împotriva lui și încearcă, în mod subliminal, să îl transforme și pe el în Simone Choule pentru a-l determina, în cele din urmă, să se sinucidă.
Probabil sursa de inspirație cea mai mare pentru Le locataire este Rosemary’s Baby, fără îndoială cel mai faimos film al lui Polanski, după structura și scheletul căruia a fost construit și Le locataire și ale cărui tehnici sunt folosite și aici, deși poate însă cu mai puțin rafinament. Le locataire creează o claustrofobie prin punerea în prim-plan a clădirii (ca personaj diabolic) mai mult decât a personajelor din ea. Deși suntem martori constant la comportamentul bizar al rezidenților, însuși blocul pare că prinde viață și trăiește independent de personaje. Diferența dintre viața normală din Paris, în contrast cu ciudățeniile petrecute între pereții clădirii, face ca aceasta să pară o temniță fără scăpare care pune stăpînire pe Trelkovsky, iar singura ieșire din aceasta este însăși moartea. O altă tehnică horror folosită atât în Rosemary’s Baby cât și în Le locataire este reprezentată de păgânism/cult/mentalitatea de turmă. Deși în Rosemary’s Baby păgânismul este punctul central al întregii povești (satanismul, mai exact), în Le locataire acesta pare mai degrabă doar sugerat, însă simpla evocare a unei întregi clădiri ai cărei rezidenți (probabil că) folosesc sinuciderea cuiva ca un act ritualic, este suficient să îl dezarmeze pe spectator și să inspire un aer de neputinţă. Aceasta este accentuată și de mentalitatea de turmă prezentă între rezidenții clădirii care îl fac pe Trelkovsky un soldat singuratic care luptă (fără șanse) împotriva unei mulțimi de oameni mult mai puternice decât el. Rarele cadre care au loc pe străzile Parisului, în loc să inspire încredere și siguranță, sunt gri, șterse și dezolante și pot fi asociate cu scene din filme ca Posession (1981, Andrzej Żuławski) sau Mirror (1975, Andrei Tarkovski), filme care evocă același sentiment de frig și sterilitate precum Le locataire.
Intepretarea actorilor principali, Polanski și Adjani, este una destul de discretă, dar foarte de efect. Polanski reușește să evoce prin Trelkovsky un om extrem de patetic, neajutorat și demn de milă în timp ce misteriozitatea și atractivitatea Isabellei Adjani fac din Stella un personaj cu două tăișuri ale cărui intenții sunt neclare și în care atât Trelkovsky cât și audiența își găsesc cu greu confortul.
Regie: Roman Polanski
Scenariu: Gérard Brach, Roman Polanski, Roland Topor (roman)
Actori: Roman Polanski, Isabelle Adjani, Melvyn Douglas
