Last and First Men (Jóhann Jóhannsson, 2020)

Film experimental, de avangardă, original, abundând în asocieri bizare, adaptare pentru ecran inspirată din scrierile lui Olaf Stapledon.

recenzie de film Last and First Men

Last and First Men este un film experimental, de avangardă. Nu există actori, cu excepţia naratoarei, cadrele sunt alb-negru, acţiunea este înlocuită de o naraţiune.
Şi atunci? veţi întreba. Ce are deosebit acest film?
Are. Chiar dacă nu este propriu-zis o capodoperă a filmului de anticipaţie, are multe mesaje de transmis, este realizat interesant, în pofida mijloacelor minimaliste, şi reprezintă chiar un punct de atracţie într-o eră a filmelor care abundă în violenţă şi efecte speciale.
Dacă ar fi să enumăr trei asocieri cu lucruri cunoscute pe care le-am făcut în timpul vizionării filmului, acestea ar fi: statuile misterioase din Insula Paştelui, metafizica sculpturilor lui Brâncuşi şi o versiune esenţializată a SF-urilor moderne.

Ideea de la care porneşte filmul lui Jóhann Jóhannsson (compozitor islandez – prea devreme plecat dintre noi, în 2018, la doar 48 de ani -, care semnează coloanele sonore pentru Sicario (2015) și Arrival (2016) şi a cărui unică realizare regizorală o constituie filmul de faţă) este că, într-un viitor îndepărtat, cam peste 2 miliarde de ani tereştri, singura planetă din Sistemul solar rămasă locuibilă, planeta Neptun, este populată de o formă superioară de civilizaţie, care încearcă să contacteze, prin timp, civilizaţia terestră.

Aceste fiinţe ale viitorului comunică telepatic, se bazează pe inteligenţa colectivă şi explorează spaţiul cu ajutorul navigatorilor. Adolescenţa durează 100 de ani, iar maturitatea peste 1.000. Naratoarea (o voce oarecum impersonală, dar ”caldă” şi foarte adecvată scopului ales de regizorul islandez, oferită de Tilda Swinton) ne introduce într-o lume în care se arată cum anumite probleme ale limitatei civilizaţii terriene au dispărut, prin progres, în schimb au apărut altele, mai ales că reprezentanţii acelei civilizaţii descoperă că existenţa lor este pusă în pericol de transformările prin care urmează să treacă Soarele. Şi atunci se declanşează o alertă generală pentru păstrarea obiectivului care le este comun tuturor civilizaţiilor, fie ele inferioare sau superioare: supravieţuirea.

Într-adevăr, lupta pentru supravieţuire şi conservarea speciei par a fi obiectivul principal al oricărei forme de viaţă, un obiectiv, dacă vreţi, înscris în ADN, chiar dacă nici noi şi nici cei care vor veni după noi nu vor decripta pe deplin misterul existenţei.

Muzica ambientală a lui Jóhann Jóhannsson este stranie, la fel ca întregul ansamblu al filmului (poate că nu este totuşi suficient de variată). Imaginile de asemenea – pe mine ducându-mă cu gândul chiar la unele repere cunoscute pe care le-am prezentat mai sus, cu toate că, evident, realizatorul filmului nu s-a inspirat din ele (acestuia i-a fost captată atenţia de imaginile fotografului olandez Jan Kempanaers cu monumentele din era Tito). Iar mesajul pare a fi acela că nu trebuie să facem greşeala de a considera că suntem nepieritori, nici pe aceea de a crede că putem deţine adevărul absolut. În schimb, ne aflăm aici într-o misiune, pe care trebuie să o ducem, în felul nostru, la bun sfârşit.

Criptică, stranie, de anticipaţie, abundând în asocieri bizare, pelicula lui Jóhann Jóhannsson este inspirată din scrierea omonimă din 1930 a autorului de SF şi filosofului britanic Olaf Stapledon. Recomandată pentru originalitate şi mesajul transmis.

Regie: Jóhann Jóhannsson

Scenariu: Jóhann Jóhannsson, José Enrique Macián, Olaf Stapledon (roman)

Actori: Tilda Swinton

autor
"Mă preocupă foarte mult faptul că filmul a devenit o industrie, tot mai mult alimentată cu efecte speciale şi violenţă, în detrimentul actului artistic…
Citește →
RECENTE
Etichete