Film reprezentativ al neorealismului italian, pelicula lui Visconti mixează realismul, poezia şi ideile revoluţionare într-un melanj de o calitate extraordinară.
La terra trema, unul dintre cele mai reprezentative filme ale neorealismului italian, spune povestea familiei Valastro, care locuia în Aci Trezza, un sat de pescari din Sicilia, cândva imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Erau oameni simpli, săraci, siliţi să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa.
Ntoni, eroul peliculei, are un moment de revoltă, considerând injust modul în care simplii pescari erau trataţi de angrosiştii locali, care patronau afacerea, luând ce era mai important şi lăsându-le angajaţilor doar „firimiturile”. Şi, ca atare, le propune şi celorlalţi să se separe de aceştia şi să lucreze pe cont propriu, pentru a se elibera de un regim de muncă asemănător cu sclavia.
La un moment dat, în urma demersurilor sale, este arestat, apoi (dintr-un calcul precis, pentru ca el şi cei ca el să poată fi exploataţi în continuare) este eliberat.
Îşi începe munca pe cont propriu şi chiar culege primele roade ce îi ofereau posibilitatea unui viitor mult mai îmbelşugat decât cel pe care îl preconizase până atunci, luând în calcul şi posibilitatea unei căsătorii.
Într-o zi, însă, este nevoit să plece pe mare în timpul unei furtuni, fiindcă altfel nu avea din ce să îşi întreţină familia numeroasă şi care avea nevoie de hrană.
Aici se produce un moment de cotitură în filmul lui Visconti: pentru puţin timp crezi că marea l-a luat în hăurile sale pe Ntoni, parcă încercând să-i ia înapoi un imaginar tribut. (La un moment dat, regizorul sugerează că, aşa cum destinul peştelui este să fie prins în nadă, al bărbaţilor şi femeilor este să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Luchino Visconti pune mult accent pe legile firii: nu le poţi schimba, uneori nu le poţi nici înţelege, dar ai certitudinea că nu li te poţi sustrage, că trebuie să li te supui). În cele din urmă, Ntoni va reveni, împreună cu cei cu care plecase, dar se va dovedi că marea a fost mult mai crudă cu el: i-a luat toată prada, întreaga agoniseală, lăsându-l falit şi la cheremul celor care îl exploataseră şi îi voiau răul. În scurt timp, ajunge să se întreţină pe străzi cu vagabonzii, rămas şi fără loc de muncă, şi fără vreo resursă materială.
Deşi prezintă realitatea brută, folosindu-se de mijloace cât mai apropiate de aceasta (Visconti a lucrat cu localnici, şi nu cu actori profesionişti) şi seamănă pe alocuri cu un documentar, pelicula regizorului italian este impregnată de sensibilitate şi atinge o temă fundamentală a existenţei: destinul. De ce unii se nasc pentru a fi bogaţi şi a avea de toate, în timp ce alţii sunt sortiţi să ducă o existenţă mizeră, pradă neajunsurilor şi sărăciei? De ce pentru femeile din familia Valastro o simplă eşarfă sau un şirag cu pietre semipreţioase reprezintă un vis (pe care nu-l pot atinge decât tot lăsându-se la mâna celor bogaţi), în timp ce pentru clasa superioară acestea sunt nişte mizilicuri? Unde e dreptatea, dacă aceasta mai există pe Pământ? La un moment dat, se spune: „urmăm voia lui Dumnezeu”. Dar aceasta să fie voia divină, să-i năpăstuiască pe unii în detrimentul altora? Visconti nu dă un răspuns cert, fiindcă se produce o fisură de logică. (Mulţi au explicat aceste diferenţe prin karmă, dar kharma şi dharma sunt precepte budiste care nu fac obiectul acestei pelicule nici măcar tangenţial).
Pentru ca „lecţia vieţii” să fie completă, cei din familia Valastro sunt evacuaţi de reprezentanţii unei bănci, unul dintre fraţi fuge în căutarea unui trai mai bun, iar Ntoni, fidel crezului său, „în Trezza ne-am născut şi tot aici trebuie să murim; aici trebuie să luptăm, oricât ar fi de greu”, trebuie să îndure umilinţa de a se angaja la cei de la care plecase jurând că nu va mai reveni vreodată.
În final, Visconti (care oferă şi una dintre vocile narative) optează pentru o scenă şocantă, pe care o va relua, un pic altfel construită, şi în Bellissima: angajatorii, putred de bogaţi şi aroganţi, îi vor râde în nas lui Ntoni, îl vor umili, profitând de faptul că acesta avea nevoie de ei, amintindu-i că a spus că nu va mai lucra pentru ei nici dacă va muri de foame, fluturându-i pe la nas un salariu derizoriu, doar pentru a-l face din nou captiv/sclav.
(În Bellissima, regizorul şi echipa de filmare izbucnesc în hohote de râs la stângăciile fetiţei unei femei simple, care visa să-şi facă fata actriţă).
Ultimele cadre îl înfăţişează pe Ntoni pornind cu barca pe mare, în căutarea aceluiaşi destin crud care îi marcase întreaga viaţă. Visconti, unul dintre ultimii aristocraţi ai cinematografiei, dă o probă de măiestrie artistică, amestecând realismul, poezia şi ideile revoluţionare într-un melanj de o calitate extraordinară, rar întâlnită.
Regie: Luchino Visconti
Scenariu: Antonio Pietrangeli, Luchino Visconti, Giovanni Verga (roman)
Actori: Antonio Arcidiacono, Giuseppe Arcidiacono, Nicola Castorino
