Un film care sparge destule tipare, cu un erou atipic pentru cinema-ul francez al acelei perioade și dialoguri care captivează.
…Dificil de spus dacă Alexandre (Jean-Pierre Léaud), un soi de cuceritor al anilor ’70 în Franța, era un playboy, un misogin deghizat în Casanova, un simplu visător sau un idealist care nu poate accepta altceva în afara viziunii sale. Poate că este câte un pic din fiecare, iar spectatorul este invitat să-i descopere ”profilul psihologic” prin intermediul dialogurilor pretențioase și pasionale pe care le avea cu cele pe care le curta.
După o discuție aprinsă (și idealistă) cu o fostă iubită, Gilberte, pe care o dorea înapoi în viața sa, Alexandre se refugiază într-o cafenea. Intelectual care analiza totul, Alexandre se inspira din ideile lui Bernanos și cocheta cu viața boemă pariziană, chiar dacă spunea mereu că vrea ”să se așeze”.
Alexandre ”jouait au Casanova”, dar știa oare cu adevărat ce își dorește? (Avea deja o femeie în viața lui când vorbea cu fosta iubită și când acostează o altă fată, Veronika, interpretată de Françoise Lebrun, pe stradă. Simplu orgoliu masculin sau căutare a perfecțiunii în dragoste?).
Printre escapadele și stratagemele sale, (anti)eroul lui Eustache găsește timp și pentru a ironiza societatea, cu tendințele și moravurile sale. Ca și pentru discuții cu un prieten, un tânăr sculptor excentric. Cu un discurs analitic și sarcastic, Alexandre pare prea puțin potrivit pentru a seduce femeile care caută tipi sportivi, ”macho”. Dar se încăpățânează să încerce să-și impună personalitatea, în fața oricui.
Interesant este că, la un moment dat, cel care nu vedea o problemă în a vorbi cu vreo trei femei concomitent este pus în aceeași situație: Marie, concubina sa, este sunată de un prieten, Philippe – ceea ce va duce la apariția geloziei.
În fine, ideea de a o aduce ulterior pe Veronika în apartamentul în care stătea cu Marie e o altă fațetă a împingerii lucrurilor la limită – deși cam artificială.
Alexandre pare genul introvertit, dar știe să fie și cinic, de multe ori. Are o psihologie greu de descifrat.
Deși este un film serios, sobru, de departe replica cea mai comică din film este atunci când Alexandre și Veronika se află pe malul Senei, iar el îi refuză propunerea de a face dragoste chiar acolo, motivând că ar putea fi văzuți. ”De cine?” întreabă ea, ”eu nu văd pe nimeni”. ”Nu știu, pot fi polițiști, voyeuri, homosexuali… Poate toți într-unul singur”, vine răspunsul lui Alexandre…
Eustache mizează, înainte de toate, pe forța dialogurilor. Acestea construiesc aproape întreaga poveste, în care decorurile sau modul de a filma sunt relativ secundare. Actorii joacă bine, dar nu e nici film de mare interpretare. E o construcție seducătoare a cuvintelor, un joc ce se pornește odată cu primul cadru și pare a nu avea sfârșit. Te amețește, te fascinează.
Cu toate acestea, e un film care promite foarte multe la început, dar se cam diluează spre final. Anumite frivolități apar când te aștepți mai puțin, apoi mesajul social amestecat cu atacul la Sartre nu e foarte convingător, și tot așa…
Mi s-ar părea exagerat să afirm că filmul e o capodoperă (unii critici au făcut-o), dar în egală măsură ar fi totalmente injust să îl cataloghezi drept un rateu (s-a spus și asta). Este mai degrabă o peliculă perfectibilă, cu câteva atuuri certe: mai degrabă film de artă decât comercial, cu dialoguri care te prind, cu un ton sarcastic care fascinează, cu condiția să nu-l iei drept literă de Evanghelie.
Un film de văzut în special pentru latura sa inedită.(Coincidență tulburătoare, la un moment dat eroul lui Eustache spune că nu poate lua în serios sinuciderea, că e un teritoriu care îi produce frică. În urma unei drame personale – imobilizat parțial în urma unui accident de mașină -, regizorul Jean Eustache a avut un sfârșit tragic: s-a sinucis înainte de a împlini 43 de ani, în apartamentul său din Paris).
Regie: Jean Eustache
Scenariu: Jean Eustache
Actori: Bernadette Lafont, Jean-Pierre Léaud, Françoise Lebrun
