Eterna luptă dintre bine şi rău, pe tărâmul viselor.
Poţi face artă în stil clasic sau poţi fi iconoclast. Orice film cu adevărat bun îşi are farmecul său, dar realmente de admirat sunt acei regizori care, păstrându-se în aria cinematografiei autentice, ”sparg” toate tiparele, vin cu ceva inedit. Iubitorii muzicii rock îşi amintesc ce au reprezentat, la vremea lor, formaţii ca Nirvana sau Therapy?. Lumea era în delir, nu mai auzise aşa ceva. Artă pură, dar şi un alt mod de a spune lucrurile.
Cam aşa ceva face şi Jean-Pierre Jeunet, alături de Marc Caro, în filme-cult precum Delicatessen (1991) sau La cité des enfants perdus. Sare peste toate barierele, dar nu încalcă regulile de bază. Te ameţeşte, dar rămâne pe tărâmul creaţiei autentice.
În Oraşul copiilor pierduţi este spusă povestea unui savant (Krank, interpretat de Daniel Emilfork) care se joacă de-a creatorul, însă fatalmente creaţiile sale sunt imperfecte şi alunecă în grotesc, ca şi tentativele acestuia de a fura visele copiilor (poate un mod subtil de a le folosi inocenţa), toate reprezentând pretextul pentru un basm bizar şi terifiant, pentru o peliculă cum n-aţi mai văzut, în care acţiunea, fantasticul şi drama se întrepătrund.
De fapt, e mai mult decât un basm, e o alegorie care ridică probleme filosofice şi de cunoaştere a existenţei, prezentând diferenţele dintre trup, suflet şi conştiinţă într-un mod care va da fiori spectatorului, iar confruntarea dintre bine şi rău, prezentă pe tot parcursul peliculei, are proporţii epice.
După ce l-am văzut, m-am convins că acesta este, probabil, cel mai bun film al lui Jeunet. Capodopera. (Nu că celelalte nu ar fi bune, dimpotrivă). Dacă v-a plăcut Delicatessen şi mai vreţi altceva, alegeţi această distopie halucinantă, teribilă, care vă va marca pentru multă vreme după vizionare. Dramaticul ia locul în bună măsură, deşi nu total, elementelor comice din celălalt film, iar suspansul se menţine la cote maxime, ba chiar e dozat perfect. Fantasticul te acaparează în această peliculă de geniu, care ridică multe probleme, în afara celor prezentate la prima vedere de scenariu: eterna luptă dintre bine şi rău, misterul creaţiei, somnul raţiunii care naşte monştri, solidaritatea, supravieţuirea umanităţii în faţa lipsei de suflet şi a cinismului. Finalul este cu adevărat apoteotic. Are un element-surpriză, excelent ales, pe care însă nu îl dezvălui pentru a nu strica surpriza celor care nu l-au văzut.
De asemenea, interpretarea actorilor e ireproşabilă, incluzând-o aici şi pe micuţa Judith Vittet (Miette), extrem de expresivă şi al cărei ”flirt” nevinovat cu Unu (Ron Perlman) cred că va face deliciul spectatorilor, iar Dominique Pinon dă un adevărat recital.
Poate că n-ar trebui să mă mire că nici acest film nu a fost recompensat cu vreun premiu cu adevărat semnificativ – o dovadă în plus că industria cinematografică are propriile reguli.
Regie: Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet
Scenariu: Gilles Adrien, Jean-Pierre Jeunet, Marc Caro
Actori: Ron Perlman, Daniel Emilfork, Judith Vittet
Unde poate fi vizionat La cité des enfants perdus:
