La 7ème cible (Claude Pinoteau, 1984)

Filmul încheie o carieră și o epocă: cele ale lui Lino Ventura.

recenzie de film La 7eme cible, Claude Pinoteau

După La 7ème cible , tradus în românește „A Șaptea Țintă”, Lino Ventura a mai făcut doar 3 filme cu roluri nesemnificative și a murit în urmă unui atac de inima, lăsând Franța mai săracă fără un actor fabulos. Prieten bun cu marele Jean Gabin și cu Alain Delon, Lino Ventura a făcut multe filme în care a strălucit alături de aceștia, filme de referință în istoria cinematografiei franceze. La 7ème cible trebuie văzut pentru că acest film încheie o carieră și o epocă.

Filmul, scris și regizat de Claude Pinoteau, regizor cu care marele Lino mai făcuse Le Silencieux (1973) și L’Homme en Colere (1979), are toate calitățile unui film francez al anilor 80, deși lipsit de densitatea filmelor din anii 60 și 70 pentru care Lino a devenit emblematic.
De această dată Lino îl joaca pe Bastien, un om obișnuit, cu o viață normală, fost reporter devenit scriitor, care crește singur un copil înfiat și iubește o femeie căsătorită. Nu e deloc bogat dar nu pare să îi lipsească mare lucru. Cu toate acestea, este atacat și bătut în plină stradă de necunoscuți, fără vreun motiv aparent, este urmărit, este tamponat și aproape omorât de o mașină pe autostrada și încep să curgă inexplicabile apeluri telefonice de amenințare tăcută. Misterul crește, Bastien se tensionează, el pare a fi victima unui soi de șantaj inexplicabil până când sosește cererea oficială a unui milion de franci în schimbul recăpătării liniștii și a unei vieți normale, milion pe care Bastien nu îl are și nu l-a avut niciodată. Și nici nu are vreo idee de unde ar putea să obțină o suma atât de mare sau de ce i se solicită tocmai lui această veritabilă avere. Este surprinzătoare postura personajului lui Lino care, de această dată, compune un personaj foarte vulnerabil, în ciuda rolurilor cu care ne obișnuise până la acest film. În orice caz, Bastien va desluși firele încurcate ale misterului și o va scoate la capăt, că de obicei, de unul singur.

Foarte bine așezat, filmul câștigă mult prin stilul sobru al lui Ventura care, surprinzător, de această dată zâmbește în prim-plan de vreo 3 ori, situații rarisime pentru personajele interpretate de el chiar și în abordarea comediei (cum e cazul lui L’Emmerdeur, 1973). De această dată, personajul lui Ventura nu este un singuratic, așa cum se obișnuise publicul. Bastien este înconjurat de prieteni și familie, deși rămâne oarecum rece, sobru și interiorizat.

Personajele secundare sunt excelent nuanțate, în special prietenul ventriloc a lui Bastien interpretat de Jean Poiret. Scenariul este liniar și ajunge la deznodământ după ce toate elementele sale conduc în mod natural la punctul culminant, autenticitatea acțiunii și trăirilor personajelor fiind cheia reușitei punerii în scenă. Suspansul se menține pe tot parcursul filmului, atât timp cât nu se dezvăluie originea sau motivația atacurilor. Spectatorul experimentează acțiunea din plin și are o surpriză la final.
Apreciez în mod special secvențele filmate în Berlinul anilor 80 care oferă imagini unice din acest oraș în ultimii ani ai Războiului Rece. De asemenea, nu pot să nu amintesc muzică filmului compusă de Vladimir Cozma.

Cinematograful francez a turnat filme mult mai intense, Lino Ventura excelase deja cu mulți ani înainte în filme de excepție, dar vizionarea acestui ultim film al său trebuie să fie un tribut plătit marelui actor.

Regie: Claude Pinoteau

Scenariu: Jean-Loup Dabadie, Claude Pinoteau

Actori: Lino Ventura, Lea Massari, Jean Poiret

Image