Cel mai personal proiect al lui Melville: un film despre oameni simpli și anonimi care au fost zdrobiți într-un război cumplit care a lăsat în urmă numai învinși.
Am văzut de curând L’armée du crime (2009). Subiectul și atmosfera acestui film minunat (poate și asemănarea titlurilor) mi-au adus aminte de clasicul L’armée des ombres a lui Jean-Pierre Melville, poate cel mai frumos omagiu adus de către cinematografie Rezistenței franceze din timpul celui de-al doilea război mondial.
Un melanj câștigător pentru publicul spectator făcut de Melville, Lino Ventura (Gerbier) și Paul Meurisse (Luc Jardie) care au turnat în aceeași formulă Le deuxième souffle (1966). Pe Meurisse îl cunoșteam deja din clasicul thriller Les diaboliques (1955) unde joacă alături de unica Simone Signoret, prezentă și ea în distribuția lui L’armée des ombres în rolul Mathildei.
Dacă ne amintim că regizorul Jean-Pierre Melville a fost el însuși înrolat în armata franceză în 1940, că a luptat alături de Rezistență, că a fost forțat să se refugieze în Anglia iar mai apoi a participat la eliberarea Franței de către forțele aliate, vom înțelege că L’Armee des ombres îi datorează nu numai regia și scenariul adaptat dar și mult realism dat de propriile experiențe sub arme. Dar acest realism nu se materializează pe ecran printr-o relatare exactă a unor destine concrete sau acțiuni consemnate istoric. Personajele create de Melville (deși scenariul este adaptat după romanul lui Joseph Kessel) sunt, de această dată și spre deosebire de cele din L’armée du crime, pur ficționale. Realismul nu este creat în mod artificial prin respectarea cu strictețe milimetrică a detaliilor, a amănuntelor factuale consecvente istoriei. Regizorul nu zăbovește prea mult asupra unor relatări contextuale. Își concentrează în schimb întreaga creativitate în surprinderea trăirilor și caracterelor protagoniștilor, lăsând vizibile publicului defectele, spaimele, suferințele, încrâncenarea și curajul unor oameni simpli care sunt de fapt exponenții a multe sute, mii de personaje reale, deși anonimi, care au murit pentru ca Franța să fie liberă.
Filmul este gri, la propriu și la figurat.
Este gri la propriu pentru că deși se constituie în al doilea film color executat de Melville (după fantasticul Le Samourai din 1967), regizorul tratează cromatic pelicula cu multe nuanțe de gri realizând un camaieu deosebit. Până la urmă, ”Armata umbrelor” nu putea fi decât întunecată.
Este gri la figurat pentru că Melville a realizat un film rece, trist, întunecos. Ploaia care cada pe tăblia mașinii în care Gerbier este condus spre lagăr la debutul filmului, pare să însoțească vizionarea până la final. Atmosfera este în permanență încordată și aerul greu de respirat, personajele sunt claustrofobe. Nu există secvențe de război (doar un bombardament subtil exploatat), nu vizualizăm violență fizică sau torturi explicite ale naziștilor aplicate prizonierilor din Rezistență. Cu toate acestea filmul este dur. O secvență greu de privit este moartea tânărului trădător, ucis cu stângăcie și regret. Exact asta vrea Melville ca publicul său să observe: nu asasinatul trădătorului ca acțiune în sine ci dialogul, sentimentele, resemnarea și lipsa de cruzime care învăluie momentele în care trădătorului i se pregătește moartea.
Cel mai solid caracter construit, cel care pare a fi puternic și singurul cu stofă reală de conducător, Gerbier, este un personaj perfect uman și are slăbiciuni care sunt atent explorate. În lagăr, e prietenos cu tânărul comunist Legrain. Inteligența îl face însă să se distanțeze de ceilalți. La moartea unui coleg de celulă, Gerbier se gândește : „Je n’avais jamais entendu le son de sa voix”… În avionul britanic, Gerbier este aproape terifiat înaintea saltului cu parașuta și i se face frig. Își bandajează capul cu fularul într-o manieră de anti-erou, de om obișnuit. Tot Gerbier o ia la fugă cuprins de panică la auzul mitralierei plutonului de execuție. Planul lui Melville reușește: personajul său central este viu, adică slab și muritor, deci autentic.
Până și brutalul Le Bison (Christian Barbier) este uman și are o anumită blândețe, el lăcrimează când vorbește despre Mathilde, cea care i-a salvat viața și ezită să execute ordinele pe care le contestă din perspectiva pur morală și omenească.
Acesta este talentul lui Melville: turnează un film cu o nuanță unică, explorând adânc înlăuntrul personajelor sale, în mintea și sufletul lor și focusează atenția spectatorului către trăirile lor mai degrabă decât spre decoruri, imagine, muzică sau povestea însăși. Protagoniștii sunt niște oameni reali, ființe supuse greșelii și morții. Ei nu sunt eroi, ei mor fără glorie, sunt depășiți de evenimente și, de cele mai multe ori, viața îi ia prin surprindere. Dar sunt tenace și îndârjiți pentru că și-au fixat un scop. Tocmai acest scop asumat îi face să fie vulnerabili.
L’armée des ombres este, fără îndoială, cel mai personal film al lui Melville. Și cel mai bun. Un film despre oameni și valoarea lor individuală, un film despre fragilitatea lor, un film despre oameni simpli și anonimi care au fost zdrobiți într-un război cumplit care a lăsat în urmă numai învinși.
Regie: Jean-Pierre Melville
Scenariu: Jean-Pierre Melville, Joseph Kessel (roman)
Actori: Lino Ventura, Paul Meurisse, Jean-Pierre Cassel
Unde poate fi vizionat L’armée des ombres: