O poveste despre dragoste şi viaţă, însă cu rădăcini în lumea de dincolo, având un scenariu original, dar care putea fi mai bine valorificat artistic.
Yûsuke, soţul tinerei Mizuki, se înecase în mare (Marea Toyama) în urmă cu trei ani. Sau cel puţin asta credea soţia sa.
Mizuki (Eri Fukatsu), care în timpul liber dădea meditaţii la pian unei fetiţe, rămâne foarte surprinsă când Yûsuke (Tadanobu Asano) soseşte într-o seară la ea, ba chiar serveşte cina.
Apoi Mizuki se trezeşte din somn, dimineaţa, exclamând: ”Ce vis ciudat!”. Însă îşi găseşte soţul tot în apartament.
Aproape în permanenţă, însă, femeia are un dubiu că percepe realitatea aşa cum e şi crede că se înşală.
Cei doi pleacă într-o călătorie, fără ca misterul reapariţiei să fie elucidat.
Filmul lui Kiyoshi Kurosawa este sensibil, romantic, dar – în opinia mea – păcătuieşte printr-o anumită tentă de lejeritate, de lipsă de profunzime. Dialogurile dintre Mizuki şi Yûsuke sunt simpliste, nici nu ştii bine dacă asişti la o (semi)comedie sau la o dramă. Apoi, atmosfera este uşor artificială, neveridică.
Cel puţin în prima parte, este un film corect executat, dar atât. Lipsesc tensiunea, dramatismul autentic.
La un moment dat însă, se schimbă ceva. Brusc, Mizuki se trezeşte singură într-o încăpere cu un aspect dezolant, părăsită. Totul pare vid în jurul ei – însă doar pentru a-şi relua ulterior călătoria cu soţul revenit mirasculos de pe tărâmul celălalt. Începi să crezi că totul se petrecea doar în imaginaţia femeii, însă acest artificiu, deşi necesar, nu e şi suficient pentru a aduce ”culoarea” necesară unei pelicule care tratează o temă generoasă, însă insuficient exploatată artistic.
Laitmotivul filmului pare a fi modul în care trecem peste pierderea celor dragi, fiindcă mai multe personaje au o poveste similară cu cea a lui Mizuki (cea mai bine realizată artistic şi mai veridică fiind a femeii a cărei angajată era Mizuki, care la un moment dat povesteşte că a avut o soră mai mică, ce a murit de tânără, şi cânta de asemenea la pian, prilej pentru trezirea unor amintiri extrem de dureroase. De altfel, scena cu cele două femei şi cu micuţa Mako – sora mai mică – revenită miraculos printre cei vii şi interpretând, de data asta corect, piesa muzicală este realizată impresionant şi profesionist, iar dacă tot filmul ar fi fost la acest standard şi la această intensitate am fi avut de-a face, fără exagerare, cu o capodoperă).
Nu înţeleg de ce Kiyoshi Kurosawa, cu o paletă regizorală evident largă şi care poate construi cadre aparte, nu a insistat mai mult pe astfel de scene, preferând să introducă unele dispute domestice relativ banale care aveau loc între o soţie îndurerată şi… o pereche revenită de pe lumea cealaltă.
Sigur, există spre final o explicaţie, cu o cascadă şi un portal către lumea de dincolo, care are partea sa de interes, dar în întreg ansamblul ceva ”nu se sudează”, pare a fi un film făcut din mai multe piese disparate. Ideea filmului nu e rea, tentativa din secvenţele finale de a prezenta omul ca parte dintr-un univers în mişcare, iar graniţa dintre viaţă şi moarte ca fiind una fragilă întăreşte teze cunoscute, dar rămân la părerea că ansamblul ar fi putut fi mai bine şi mai eficient exploatat din punct de vedere artistic.
De văzut pentru romantism, mesaj şi o doză de originalitate.
Regie: Kiyoshi Kurosawa
Scenariu: Kiyoshi Kurosawa, Takashi Ujita, Kazumi Yumoto (roman)
Actori: Eri Fukatsu, Tadanobu Asano, Masao Komatsu
Unde poate fi vizionat Kishibe no tabi:
